Sardine și micsandre
Pe 28 iunie era ziua lui Leo. Patru ani de cînd nu mai e printre noi și n-am reușit să scriu nici măcar un rînd despre el. Pur și simplu n-am putut. Era mult prea prezent ca să vorbesc despre el ca despre cineva dispărut. Trec de cîteva ori pe zi pe lîngă ușa lui (am locuit vreo zece ani în același imobil) și încă îmi mai vine să bat. Tresar și cînd mai sună, foarte rar, telefonul fix. Cînd deschid cutia poștală mai sper că o să găsesc o cartolină veselă și amuzantă, care se încheia de obicei așa: “vă pup și pe curînd”. Mi se pare, uneori, că-l zăresc pe stradă. Fie pentru că cineva are o geantă pe care o poartă în stilul lui, fie niște ochelari care seamănă cu cei pe care îi avea Leo.
Dintre toate amintirile legate de el, nu știu de ce, imaginea noastră de acum vreo opt ani mi-e cea mai dragă. De ziua lui ne-am reunit la mine pe acoperiș. Inauguram grădina suspendată și balansoarul. Ne întorseserăm de la Festivalul de film din Portimao (din Portugalia) și am sărbătorit cu sardine făcute pe un grătar (la aragaz) și cu vinho verde. A fost prima și ultima dată cînd am încercat așa ceva. Mirosul înțepător al peștelui a rămas în casă o săptămînă întreagă. N-a contat deloc că sardinele făcute de Mihai ieșiseră prea sărate și cam arse. Le-am mîncat și am rîs mult. Am vorbit despre Lisabona pentru care Leo avea o slăbiciune și noi o văzuseserăm pentru prima dată și ni se lipise de suflet. Știu că l-am sunat de acolo să-i spunem cît de tare ne place. După-amiaza aia de iunie avea în ea ceva bun și senin. Exact așa am păstrat-o. Leo se legăna și se uita la acoperișuri. Chiri își agita mîinile în aer. Mihai devenise foarte atent la pisica care nu se mai dezlipea de burlanul casei. S-a dus să vadă ce-a descoperit Vadu. Și noi după el. Un șoarece bezmetic încerca să se cațere pe burlan în sus. Parcă îl aud pe Leo: “ce-o fi fost în mintea șoricelului ăstuia”? S-au întîmplat multe de atunci, iar poza aia de grup nu mai poate fi niciodată recreată.
P.S. Leo a scris la un moment dat, într-un număr din Republik despre moarte, că florile pe care le-ar vrea la înmormîntare sînt micsandrele. Atunci nu le-am găsit.
Chiri a cumpărat semințe. Le-am plantat. S-au prins. Anul trecut au înflorit prima dată. Fac niște flori mici, galbene și mi se pare că miros a mare.