Salutări din Costa Rica!

„S-a votat Codu’ Penal”. Nu pot să nu mă gîndesc la albumul omonim a lui Vali Stelian şi, mai ales, la piesa „Vom fi ce-am fost (Dar nu mai mult decît atît)”. Ascultaţi discul. A apărut în 1993 şi, cît de trist, pare azi premonitoriu.

Dincolo de procesele de conştiinţă pe care ar trebui să ni le facem fiecare, nu pot să nu mă întreb unde e #rezist? De ce, astă-iarnă, au ieşit în stradă sute de mii de oameni, care au speriat Puterea, şi astăzi, în marile pieţe ale marilor oraşe, e linişte?

Lipsa de reacţie a societăţii ne descalifică. Dacă tăcem acum, s-ar putea ca, pentru o lungă perioadă de timp, să nu mai avem ocazia, poate nici dreptul, de a ne striga nemulţumirea.

Îmi vin în minte, fără să vreau, întrebări aiurea. „Oare cei care protestau astă-iarnă chiar ştiau de ce sînt acolo?” Înainte să mă înjuraţi, să ziceţi că sînt pesedist, faceţi un simplu exerciţiu de logică. Încercaţi voi să răspundeţi la următoarea întrebare. Dacă au ieşit atunci, de ce nu ies şi acum? Acum, cînd situaţia e şi mai gravă. Codul Penal n-a „trecut” prin Guvern, ci prin Parlament. Adică „aleşii noştri” l-au votat. Aleşii noştri au făcut lege din hulita Ordonanţă 13. Un guvern – o mînă de funcţionari numiţi – e mai greu de strîns cu uşa. Aleşii noştri ar trebui să ne fie mai mai la îndemînă, nu? Concluzia mea, cît de poate de tristă, e că, de fapt, nu vrem. Nu vrem destul.

Mi-e greu să scriu asta, dar #rezist pare că s-a fîsîit. În România nici o revoltă nu durează destul ca să producă schimbarea. Cumva suntem – cît de trist! – cam pe unde eram acum trezeci şi ceva de ani. Dacă vrei să munceşti pe brînci şi să fii respectat ca cetăţean, eventual să îşi faci vocea auzită, plecatul din ţară pare că a rămas singura soluţie.

Astă-iarnă, ne-am încordat către ei. „Ei” s-au făcut că cedează. Ne-au dus cu vorba, au împachetat altfel „aceeaşi mizerie”, iar noi am lăsat-o blată. Între timp ne-am „prins” cumva că nu există soluţii colective. În Ultima ispită a lui Iisus, Kazantzakis pune în gura lui Iuda o replică sfîşietoare: „Crezi că poţi mîntui lumea? Nu de poţi mîntui decît pe tine însuţi”. Nu putem, poate pentru că, în România, nu există suficientă solidaritate socială. Aşa că, la fel ca în vremea „aia”, am luat din nou viaţa pe cont propriu. Cei mai buni dintre noi, în special tineri, (ei intuiesc perfect sensul lui „No future”) se duc. Noi, restul... Ce să facem? Ne pregătim să plecăm în vacanţă. Doar nu o să stricăm sfîntu’ concediu pentru că Dragnea s-a scos de la puşcărie?

Nu vreau să fiu nedrept. Sigur, există şi o minoritate de oameni scuzabili, mult prea ocupaţi să trăiască. Vorba aia: „Întîi să trăieşti, apoi să filozofezi” este o axiomă a capitalismului românesc. Supravieţuirea e, pentru mulţi, dintre noi ocupaţie de bază dar şi artă de prim rang. Măiestrie, ce mai! Ăştia trag la galere (nu cred că exagerez) să o scoată cumva la capăt, în mod cinstit. Să îşi plătească impozitele şi să le rămînă atît cît să mai poată trăi de la o lună la alta. Ei sînt atît de „mîncaţi” de viaţă încît n-au nici timp şi, mai ales, nici energie să mai facă ceva. De fapt, fac. Fac compromisuri, închipuindu-şi că nu e prea tîrziu şi că vor #rezista mai tîrziu. Clar, înjuratul la televizor nu se pune. De-acasă nu schimbi nimic.

Aici am ajuns. Rezistă fiecare în felul său. Scapă cine (cum) poate. Sau, cum spunea un prieten, acum mai bine de 30 de ani, parafazîndu-l pe Darwin: „Cine nu se adaptează piere. Sau fuge în Occident”. Noul vicleşug al sistemului e să te facă să crezi că „nomenclatura” e o castă deschisă. Că, dacă te porţi cum trebuie, există şi pentru tine o portiţă, un colţişor de masă, un „blid” de la stat. Trebuie doar să nu faci scandal şi să te dai cu... Puterea. Cred că, pe undeva, în mintea fiecărui român a fost sădită ideea, perversă şi perfidă în egală măsură, că nu e bine să se pună cu sistemul. Mai cred că fiecare speră, laş, că măcar o părticică din raţia lui de supravieţuire va depinde, într-o zi, de sistem. Oare aşa arată „comunismul cu faţă umană”?

Nu ştiu, dar asta-i situaţia. Azi, cei putred de corupţi aleg calea „exilului”, sperînd şi ei, îndreptăţit după cum merg lucrurile, că într-o zi se vor întoarce eroi. Noi, cei care, prin tăcere putem spune că ne-am făcut complicii celor care ne-au făcut viaţa şi ţara amare, am pleca, însă fără gîndul de a ne mai întoarce vreodată.

În context, întrebarea ar putea să pară prostească, totuşi, pe mîna cui va rămîne ţara asta? Sau, mai aplicat dacă vreţi; După ce plec, cine o să-i plătească pensia mamei mele? Păi, vor rămîne cei cu coloana supraelastică, să tragă la jug, şi hoţii, să profite din plin de munca lor şi sistemul impunităţilor, pe care, atît de dibaci, l-au croit pentru ei înşişi.

Păcat. „Păcat de sîngele vărsat”.

Foto: Andrei Ivan