Salată de vinete
De curînd am vorbit la o emisiune la radio despre vara în care am început să scriu prima mea carte. Și toată plictiseala infinită a zilelor de sfîrșit de facultate și de vacanță a năvălit peste mine. Poate senzația are legătură și cu lectura recentă din Proust, cine știe?
Sînt din nou în camera mea de copil. Mă uit la mobile, la pereți, la bibliotecă și nimic nu mai e la fel. Cu toate astea, recunosc acea liniște care mi-a pansat orice poveste amoroasă cu care m-am întors de-a lungul timpului acasă. Mama mi-a pregătit, ca și altă dată, salată de vinete și sărmăluțe în foi de viță. Stăm toți trei la masa din curte și mîncarea ei gătită îmi pune, ca prin minune, oasele la loc. S-a trezit devreme și a făcut-o special pentru mine. Știe ce-mi place, n-are cum să nu-mi facă bine. Vorbim despre toate prostiile. „Mai vrei?”, mă întreabă din cînd în cînd și înghit aproape fără să mestec îmbucăturile.
Casa din care noi am plecat s-a transformat într-o conservă a timpului. „Cînd veniți mi se pare că locul vostru e aici, lîngă mine”, ne spune mama și mie și lui frate-miu. „Uite, taică-tu a reparat leagănul!” E la fel ca în după-amiezile cînd mi-l căptușea cu perne și încerca să mă convingă să citesc o carte. Atunci nu mi se părea cea mai pasionantă activitate, acum mă gîndesc că mi-am petrecut cu cititul cea mai mare parte din viață. Îmi fac vînt cu picioarele. Mă dau din ce în ce mai tare. De dragul ei reluăm aceste ritualuri. Avem nevoie de continuitate.
„Îți place grădina? Hai să-ți arăt florile!” și nu contează că afară e întuneric, mergem una după cealaltă pe alee. Știu și cu ochii închiși unde sînt margaretele, busuiocul, gladiolele, macii. Eu n-am plecat niciodată, ei nu mă așteaptă. Putem reface la infinit discuțiile lungi din bucătărie, planurile organizatorice ale mamei. Eu mă plîng de drum, de faptul că trenurile întîrzie nepermis de mult, ei îmi amintesc că ajung mult prea rar pe acasă.
„Niciodată curtea n-a arătat mai bine!” le zic și rîd amîndoi mînzește. Stau la cafea și fumează. Sînt împreună de 43 de ani. „Nu știu cînd au trecut, cum nu știu nici cînd ați crescut. Parcă ieri îți puneam coșul de damigeană în care te țineam cînd începuseși să te ridici în picioare. Și tu mă urmăreai cît timp spălam rufele. Nu-ți plăcea să stai singură. Încă tresar cîteodată și mă uit după tine.”
M-au condus de-atîtea ori la gară, că ar fi cazul să ne obișnuim cu despărțirile, cu distanțele. Dar lor încă le vină să plîngă, iar eu încă îi mai rog să se întoarcă înainte ca trenul să plece.