Să-ți schimbi viața

Trebuie să recunosc că am, uneori, această fantezie: cum ar fi să mă trezesc într-o dimineață și să mă apuc să fac cu totul altceva decît am făcut pînă acum? Cum mă fascinează și cei care, într-o bună zi din viața lor, încep să scrie o carte și o duc la capăt.

Am ascultat, de-a lungul timpului, multe povești ale oamenilor care au renunțat la job-urile lor și s-au apucat de altele noi. S-au reinventat, au învățat să supraviețuiască pe o piață a muncii în continuă transformare. Au plecat în alte colțuri ale lumii și ce știau de acasă s-a dovedit că nu-i mai ajuta, așa că s-au reorientat din mers sau cu un plan. Nu știu cît de fericiți sau de nefericiți au fost, dar au reușit să se adapteze și au mers mai departe. I-am întrebat de fiecare dată cînd i-am întîlnit dacă le place ce fac. Și mulți m-au privit ciudat, ca și cînd ar fi fost ceva nepotrivit să se gîndească în felul ăsta la ce le asigura ziua de mîine și traiul decent pentru ei și familiile lor.

În lunile de izolare, cînd fragilitatea lucrurilor a părut și mai mare decît în restul timpului, m-am gîndit ce aș putea face în altă parte, de exemplu. Mai ales că, în continuare, nu prea reușesc să mă văd îmbătrînind aici. Frica poate fi un bun motor pentru a face scenarii. Mai reușite sau mai puțin, evident. În același timp, nu am abilități practice. Dacă știi să faci bine nasturi, s-ar putea ca asta să te ajute oriunde va fi nevoie de ei. Cînd meseria și construcția ta interioară au legătură cu scrisul, cu limbajul, partea vizibilă și pragmatică a lumii rămîne mereu în umbră. Și vei face mereu eforturi să funcționezi cu ea. Să te menții la suprafață. Și realizezi că ești legat de un spațiu, fără să îți mai pui problema cît de bine rezonezi sau nu cu el. De limbă, deja nu mai vorbim, cu ea vei dezvolta o legătură ombilicală. Și cea mai trainică din cîte poți avea pe lumea asta.

Spaima asta a verbalizat-o taică-miu pentru mine cînd am decis să nu urmez un liceu real și să merg la o clasă de filologie. Mi-a rămas undeva ascunsă pe piele și o țin de atunci în sîn. Ca pe o geană pe care ai suflat-o și ai strecurat-o în sîn. Minusculă, dar importantă. Apoi, cunoscînd mulți oameni din zona mea, am văzut cît de greu le-a fost și cîte lucruri au încercat de-a lungul vieții.

Imediat după ce am terminat facultatea, m-am dus la niște interviuri la niște agenții de publicitate. Era domeniul cel mai căutat și mai bănos pentru un absolvent de Litere. N-am trecut niciodată de departamentul de resurse umane. Mă întreb și acum, rîzînd, oare ce spuneam, cum răspundeam, de nu mă potriveam cu profilul lor. Nici nu mai contează, a trecut mult timp de atunci.

Cehov, medic de țară fiind, și luptîndu-se cu molima în vremea sa, în timp ce salva multe vieți omenești, se plîngea că nu mai avea timp de scris. Și asta îl durea cel mai tare. Reușise, prin măsurile pe care le luase, să țină flagelul la distanță în gubernia lui, dar tot nu părea de ajuns. O altă neliniște nu-i dădea pace. Deci, altfel spus, nimic nou sub soare.

Credit foto: Robert Petreanu