Să pleci departe de casă
Ca să ajungem la rudele din Ardeal, călătoream o noapte întregă cu trenul. Nu era un drum dintr-o bucată, ci trebuia să schimbăm de două sau de trei ori, după cum ne era norocul și ni se potriveau legăturile. N-o să uit niciodată gările întunecate, mirosul de urină, oamenii care dormeau încotoșmănați pe scaunele incomode din sălile de așteptare, de la Teiuș sau de la Blaj.
Cînd aveam vreo șase ani, una dintre mătușile din Laslău mi-a povestit despre sătenii care plecaseră, pe vremea cînd era ea copilă, pînă hăt, departe, în America, ca să muncească. Să facă bani și să-și ajute familiile numeroase și sărace. Unii s-au întors, alții i-au chemat și pe cei de acasă în lumea nouă, au trăit și au murit acolo, departe de casă. Duminica, la biserică, tușa Goli îmi arăta cîte un domn foarte în vîrstă, așezat în strana bărbaților, și îmi șoptea la ureche: “vezi, cel de la margine o stat plecat vreo cinci ani la New York, după aia s-a întors, că printre străini îi tare greu”.
Tot în acolo am văzut mai tîrziu cum plecau familiile de sași. Puneau totul în ordine și emigrau în Germania. De la o vară la alta rămîneau în urma lor din ce în ce mai multe case frumoase și triste, cu oboanele trase.
În ultima săptămînă am citit o grămadă de articole și de relatări din gările/locurile pe care le tranzitează imigranții de azi ai Europei. Vă recomand reportajul Refugiați. Călătorie spre Europa, semnat de Ștefan Mako și Matei Bărbulescu (foto Thomas Câmpean) de pe: http://refugiati.casajurnalistului.ro/.
Un lucru e deocamdată clar: nimeni n-are soluții. Se vorbește de granițe, de asistență, de integrare, de obligații morale din partea Europei, de o criză majoră, cu consecințe pe termen lung, de țări care vor să primească doar azilanți creștini și nu musulmani. Și nimeni nu știe cum vor arăta viețile acestor oameni, o dată ce vor ajunge în Germania, Austria, Franța sau Marea Britanie.
E un drum fără întoarcere. Nici un pericol nu e prea mare pentru ei, nici un obstacol nu pare de netrecut. Nu reușesc să-mi scot din cap imaginea copilului mort în larg, pe care marea l-a adus la mal. E una dintre victimele nenumărate ale acestei povești nemiloase și contorsionate de secol XXI. Și nici privirile disperate ale refugiaților care au fost în stare de gesturi nebunești pentru a putea s-o ia de la capăt.
Președintele Consiliului European, Donald Tusk, a declarat la Bruxelles că "actualul val de emigrare nu este un eveniment singular, ci începutul unui exod, ceea ce înseamnă ca vom avea de a face cu această problemă pentru mai mulți ani de acum încolo",.
Valul de emoție se va diminua, probabil, în timp. Alte cauze mai fierbinți vor veni la rînd și vor capitaliza resursele noastre de empatie, generoase mai ales pe termen scurt.
Dar poveștile a cîtorva sute de mii de oameni se vor rescrie în fel și chip, chiar sub ochii noștri.