Să nu urîm! Să căutăm pacea!

Sîmbătă seara, după ce premierul Grindeanu a anunțat că va abroga OUG 13/2017, privesc unul dintre posturile de televiziune care detestă manifestațiile colosale din Piața Victoriei. Cuprins de părere de rău după ce guvernul a cedat, un realizator, vedetă a postului, destăinuie o parte din durerea sufletească pe care o resimte, de fapt, încă de la începutul manifestațiilor încoace:  nu-i place scandarea „DNA, să vină să vă ia!”. Îl rănește și îl supără. I se pare brutală, specifică unui stat polițienesc - e oribil să dorești cuiva să vină o instituție de forță să-l ia. Spontan, mă cuprinde ceva ca o mică furie. Las la o parte zecile de emisiuni în care incita aceeași instituție să ia pe cîte unul din tabăra opusă patronului său. Las la o parte și jubilația care îl cuprindea cînd ieșeau din sediul sus-numitei adversarii politici ai patronului încătușați. Dar îmi aduc aminte cum, acum vreo 5 ani, poporul scos în stradă, printre altele, de televiziunea asta, și prin emisiunile îngrozitor de manipulatoare ale realizatorului,  urla de se îndoiau blocurile „La pușcărie! Oooo, la pușcăriiiiiiiiiieeeeeeee!”. Realizatorul avea delicii. Acel urlet violent i se părea cîntec de îngeri. Scandarea de acum 5 ani îi plăcea, pentru că se adresa celor pe care realizatorul îi detesta. Scandarea de acum nu-i place, pentru că se adresează celor pe care realizatorul îi susține. Imediat, însă, mi-am dat seama că realizatorul cu pricina nu trăiește, de fapt, o tulburare produsă de revărsarea de ură a celorlalți asupra alor săi, ci o profundă nefericire din pricină că ura sa proprie e de sens contrar urii de acum a poporului. Umbra de furie mi-a trecut de-odată și o inexplicabilă nevoie să mă împac cu bietul om m-a cuprins. Nu știu ce-o fi fost cu mine…

Lăsîndu-l cu propriile-i nemulțumiri, pun totuși, întrebarea: ce diferență este între scandarea din 2012 și cea din 2017? În fond, nu este nici una. Poporul striga atunci, tot poporul strigă și acum. Și merg mai departe pe acest numitor comun al manifestațiilor din 2012 și 2017: voința de a vedea la ocnă pe cei împotriva cărora s-a ieșit în stradă. De ce la ocnă? De ce nu este suficientă anularea măsurilor care au scos oamenii în stradă? Se vrea mai mult? De ce nu este suficientă demiterea ori demisia? De ce galerele? De ce lanțurile și cătușele? De ce nu moartea?

În nebunia acestor zile, cîțiva comentatori mai fini au sesizat o lăudabilă premieră: poziția Bisericii Ortodoxe Române, exprimată printr-un mesaj al Patriarhului și, mai apoi, printr-un comunicat al purtătorului de cuvînt. De la tragedia ”Colectiv” încoace, BOR a început să înțeleagă cît este de important să exprime public solidaritatea sensibilă cu dramele comunității, oferind , în același timp, soluțiile specifice pentru curmarea suferințelor, a nedreptăților, a traumelor. Sigur că BOR nu trebuie să ne spună dacă ține cu Dragnea sau cu Iohannis. Dar ne spune să susține statul de drept și lupta anti-corupție. O face explicit și asta mă bucură nespus. Însă BOR ne  spune și că ceea ce lipsește cel mai mult societății noastre, acum, este făcătorul de pace.

De unde vine făcătorul de pace? De la televizor? Din partide? De la vreo instituție a statului? Din stradă? Vorba cuiva: pacea nu este făcută ca să se facă dreptate, ci se face dreptate ca să se facă pacea. Să nu uităm că dreptatea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc pentru a regăsi pacea! Să nu uităm că sufletele oamenilor care ies în stradă tot mai mulți zilele acestea, nu caută dreptatea (chiar dacă țipă nebuni după ceea ce cred ei că este drept), ci pacea… Dreptatea care nu duce imediat la pace, nu este dreptate.