„Ruşii cu faţă umană“

Interesat de limba şi literatura rusă, prozatorul britanic Anthony Burgess s-a dus, în iunie 1961, într-o vacanţă la Leningrad (azi Sankt-Petersburg). Editorul său spera să se întoarcă de acolo cu o carte despre Rusia sovietică, în schimb Burgess s-a întors cu ideea romanului Portocala mecanică  şi cu acest eseu intitulat „Ruşii cu faţă umană“ şi reprodus în ediţia jubiliară a Portocalei mecanice de la Humanitas Fiction (traducere de Carmen Ciora şi Domnica Drumea).

Acum cînd ruşii sînt din nou personajele negative ale planetei, redau aici cîteva fragmente:

"Ce mi-a plăcut cu precădere la ruşi a fost ineficienţa lor. M-am dus la Leningrad aşteptîndu-mă să găsesc o imagine înfricoşătoare de piatră şi oţel a unui viitor orwellian. Ce am găsit însă au fost fiinţe umane cît se poate de omeneşti: sau, ca să mă exprim altfel, cît se poate de ineficiente...

Nu ştiu dacă mitomania este un aspect al caracterului ruşilor sau ceva ivit din dubla gîndire sovietică. Într-un restaurant, un chelner mă asigura că toate mesele sînt pline, cînd eu vedeam cu ochii mei că cele mai multe dintre ele erau goale. Am încercat să cumpăr un ziar englezesc, dar nu am putut găsi decît Daily Worker. Fata de la chioşc ar fi putut pe drept cuvînt să spună: Doar Daily Worker spune adevărul; deci este singurul ziar britanic permis în Uniunea Sovietică. Dar ce a zis de fapt a fost: Trebuia să veniţi mai devreme. Toate celelalte ziare britanice au fost deja luate. Ceea ce nu era chiar un compliment nici la adresa lui Daily Worker, dar nici la adresa a ceea ce eu numesc inteligenţa mea – doar toată lumea ştie că nici un alt ziar britanic nu este permis în Rusia...

Dar poate că ceea ce eu numesc minciună este doar refuzul ruşilor de a face faţă realităţii. Şi poate că alegerea acestor cuvinte dure – minciună şi ineficienţă – este greşită. Lumea poveştilor de dragoste şi a basmelor nu e niciodată prea de­parte de Utopia Hruşcioviană (iar Utopia a fost, bineînţeles, un basm). Gagarin şi Titov sînt pesemne din aceeaşi plămadă cu Baba Yaga şi alte vrăjitoare şi vrăjitori din basme. Dacă poţi accepta că o colibă merge pe picioare de găină, atunci n-o să fii surprins de ceea ce se poate face cu o navă spaţială. M-am împrietenit cu un tînăr serios cu diplomă în ştiinţe. Zile în şir am discutat cinstit şi fără să glumim despre probleme ştiin­­ţifice şi politice. Cînd, dintr-odată, îmi spune foarte serios că are la el în apartament un tigru siberian lung de aproape un metru, fără să pui la socoteală coada. Tigrul ăsta, zicea el, avea nişte ochi foarte verzi, dormea cu el în pat şi, din cînd în cînd, îl azvîrlea jos pe podea. Îţi dădeai seama că, uneori, se sătura puţin de realitate...

Pesemne că depresia maniacală de care atît de mulţi ruşi par să sufere militează împotriva a ceea ce nouă ne place să numim eficienţă: cînd sînt în al nouălea cer, cuprinşi de un val de euforie uriaşă; cînd foarte jos, în măruntaiele pămîntului, pradă unei nefericiri de nerostit – asta se întîmplă cu cei mai mulţi dintre ei. Sînt numeroşi aşa-zişii pycnik – genul scund, îndesat şi temperamental precum tovarăşul Hruşciov însuşi. Un bun comunist nu va plînge niciodată pentru păcatele omenirii, dar am văzut multe lacrimi şi tristeţi inefabile în restaurantele din Leningrad. Acum sînt cuprinşi de euforie, dansînd cu foc şi pupîndu-se deşănţat – ţocăieli zgomotoase şi iubi­toare – , sub efectul votcii şi al coniacului sovietic: în clipa următoare, se prăbuşesc în cea mai adîncă depresie....

Am văzut o grămadă de beţivi în restaurantele din Leningrad. Mi s-a părut chiar încurajator; unde sînt beţivi este şi speranţă, căci micile maşini totalitariste nu se îmbată. Iar maniera de tratare a beţivilor zgomotoşi era mereu aceeaşi – daţi afară fără menajamente de o gaşcă de ospătari: nu se chema niciodată poliţia. Acesta e încă un lucru care mi-a plăcut legat de Leningrad – absenţa poliţiei. Pesemne că întreaga poliţie era poliţie secretă, şi pesemne că singurele crime erau crimele politice. În orice caz, nici vorbă să se ocupe de delictele minore de care secţiile noastre de poliţie sînt pline – beţii, scandaluri, acostări....

Oraşul este îngrozitor de ponosit şi pare înghesuit, în ciuda aurului bizantin al catedralei, în ciuda splendorilor de necre­zut ale Palatului de iarnă. Şi ceea ce e adevărat pentru oraş e adevărat şi pentru locuinţe. Tatăl şi fraţii mai mari amînă la nesfîrşit rezolvarea unor treburi – înlocuirea geamurilor sparte, zugrăvitul şi tencuitul, întreţinerea drumului de la intrare, becuri noi la stîlpii exteriori. Tatăl este un Tată fumător de pipă cu mînecile suflecate, în papuci, care citeşte ziarul. Este ineficient, şi aşa e şi Big Brother. Între timp, departe, rache­tele decolează şi maiorul Titov priveşte de sus Pămîntul ca un dumnezeu. Dar toate acestea se petrec în altă Rusie, departe de mirosul familiar de conducte înfundate şi borş."