România și musca muribundă

Mai demult mi-a intrat o muscă în casă. Era haotică. Nu că muștele ar fi niște îngerași, dar asta era de-a dreptul bizară. Se lovea de pereți, de lampă, plana amenințător înspre mine, după care își schimba brusc traiectoria și se înfigea cu voluptate în podea. După care iar, ca și cum n-ar fi simțit bușitura, țintea tavanul, becul, peretele, dînd ture nebunești prin casă. După vreo jumătate de oră de zbateri demente, a picat secerată.

Mi-am amintit scena de curînd. De cîteva zile de cînd stau și mă crucesc.

Elena Udrea solicită azil politic în Costa Rica. Liviu Dragnea vrea miting de susținere guvernamentală, lipindu-se de susținătorii familiei tradiționale, erijînd PSD-ul într-un partid care apără valorile românești – care or fi alea. Viorica Dăncilă rămîne Viorica Dăncilă. Preferata mea rămîne însă alta: telefonul dat de Raed Arafat la 112, prin care reclama, fals, un incendiu, la un spital. Ca să-i pedepsească, pasămite, pe cei care și-au parcat alandala mașinile în curtea spitalului.

E  ca atunci cînd dai într-o foame isterică, ajungi acasă, deschizi frigiderul și bagi în tine de toate. Nu mai contează cum le amesteci. Brînză, ciorbă, măsline, salam, cozonac, ridichi, dulceață. Le combini disperat, pentru că ai impresia că doar așa poți potoli foamea aia grozavă care te năpădește. La final însă rămîi doar cu o senzație de greață. Căci ce are măslina cu dulceața?

Cam asta se petrece și pe scena publică din România. Personal, realitatea în care trăiesc a început să mă cam depășească. În primă instanță îmi pune sinapsele să lucreze într-un ritm alert. Apoi fac scurtcircuit.

La restart încep să mă gîndesc dacă lumea de azi îi mai aparține lui Caragiale, unde personajele sînt de fapt vesele și fără nici o grijă reală, din cauză că nu-și conștientizează condiția de victimă, sau a lui Ionesco, unde haosul se instaurează tocmai din cauza acestei conștientizări.

Ridicolul pe care îl trăim în prezent depășește cu mult posibilitatea de a ne regrupa firul logic al existenței, paralizînd capacitatea de a acționa într-o direcție sau alta. Toate nivelurile se amestecă între ele, și nu vorbim de mere cu pere, ci de mere cu extratereștri.

Cu toate astea ne impunem să trăim, zilnic, o vagă senzație de normalitate. Ne trezim, bem cafeaua, ascultăm știrile, mergem la serviciu, comentăm cu colegii, postăm pe Facebook, primim like-uri, terminăm orele de muncă, ieșim cu prietenii la o băută, ajungem acasă, vedem un film, ne culcăm, iar ziua următoare o luăm de la capăt.

Sîntem însă departe de a trăi tihna unei normalități. De care ne îndepărtăm rapid și pe nesimțite. Iar talmeș-balmeșul pe care îl trăim, în care se combină toate, politica cu religia cu socialul cu educația cu sănătatea etc. etc. seamănă din ce în ce mai mult cu dansul acelei muște muribunde.