România estivală
E vremea concediilor. Vîrful acela de sezon, cînd nu mai găsești liber nici un loc, pe nicăieri, și prețurile cresc. Stațiunile de la mare devin un fel de supe de oameni. Oriunde te uiți, e un ciorchine de oameni. Se așteaptă la masă, la înghețată, la magazin. Nu e o tejghea la care să nu fie o coadă. Copii, părinți și bunici se bucură de concedii, de vară. Multe dintre familiile acestea au primit, probabil, tichete de vacanță. Nu mai contează mizeria, jecmăneala, urîțenia acestor stațiuni. O distracție asudată și obosită plutește în aer. Și dacă ăla micul are noroc și nimerește și el un petic de nisip în care să se joace cu lopățica, viața poate fi chiar frumoasă.
Văd toată agitația unei zile de început de weekend pe fereastra mașinii cu care ne întoarcem la București. Ne-am propus să ajungem la miting. Înaintăm greu, dar mă gîndesc că odată ce vom depăși bucata asta de drum, pe autostradă va fi liber. Ascultăm știrile. Ne învinovățim că ne-am desprins prea greu de plaja bulgărească. Puteam să fi renunțat la ultima baie și la cumpăratul roșiilor de la femeia din sat, care avea o tarabă în fața casei. Și care ne-a zis, într-o zi, „rabdă”, în loc de „așteaptă”, cînd n-avea leve să ne dea rest și s-a dus să-i ceară fetei sale.
Teoretic, avem timp, chiar dacă o să ajungem mai tîrziu. Din experiențele anterioare, știm că dacă s-a strîns atîta lume, o să se stea pînă mai tîrziu. Ca de obicei, oamenii care au ieșit s-au pozat în Piața Victoriei. Sîntem la curent cu atmosfera, cu numărul participanților. Pe la kilometrul 175, ne dăm seama că avem o problemă cu mașina. Benzinăriile sînt rare, începem să ne panicăm. Ne oprim într-un refugiu cu WC. Cerem ajutor șoferilor care opresc acolo. Paznicul locului, cu o toaletă publică care arată ca un cavou, cu flori și mileuri, e drăguț și plin de bunăvoință. Ne împrietenim cu cîinii aciuiați în zonă. Studiem reacțiile oamenilor. Sînt mașini din diverse județe din țară. O doamnă dintr-un Opel de Călărași, cînd ne vede că ne apropiem de ei, își trage soțul de mînă, ca nu cumva să iasă și să vadă ce vrem: „N-avem nimic, noi n-avem nimic, lăsați-ne în pace!”
Înainte de a vedea dacă se poate să ne ajute, mulți zic: „Nu putem”. Sînt și cei care încearcă. Proporția este jumătate, jumătate. Pînă la urmă, reușim. Salvarea noastră vine de la un șofer de tir.
În timpul ăsta, veștile au luat-o razna. Cei mai bine de 100 de km de București se transformă în mii.
Nu mai recunoaștem nimic. Am fost de atîtea ori acolo. Violența împotriva manifestanților, transmisă pe telefoanele noastre, are ceva distopic. Fetița din mașină ne roagă să ne ducem direct acasă, cînd ajungem. Am speriat-o. O auzim la un moment dat: „Toate ca toate, dar dacă ne taie Internetul?” De acasă începem să primim apeluri îngrijorate: „Sînteți în piață?”
O desfășurare de forțe care nu mai are nici o legătură cu realitatea noastră. Imaginile filmate, panica, oamenii răniți, copiii împroșcați cu gaze lacrimogene, jandarmii care au împărțit bastoane în stînga și-n dreapta, ordinele de a goli piața prin orice mijloace, furia împotriva jurnaliștilor, sfidarea dreptului de a protesta – toate o să ne bîntuie. Nu frica se va instaura în memoria colectivă, ci sentimentul că distopiile pot începe cînd te aștepți mai puțin. Și că, dacă nu ești atent, tot ce știi se poate termina într-o zi însorită de august.
Pentru PSD a fost un fel de noapte a minții. Nu s-au putut abține. Mi i-am imaginat pe liderii partidului, cum stăteau ei la un spriț și se băteau, unii pe alții, pe burtă. „Șefu’, ați văzut, sîntem buni. Să-și bage mințile în cap, să știe cine conduce”.
Citesc cartea Laviniei Betea, Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu. Agenda Tovarășei în 1989, Editura Corint, 2018. Imaginarul acestei puteri din epoca aceea se trage. Cu diferența că hoția, minciuna și manipularea au funcționat democratic.