Reconstituirea
E începutul lui iunie. Sîntem în clasa a VIII-a și cineva ne-a anunțat că a venit un fotograf. „C-ul, e rîndul vostru, se fac poze pe scările din fața cancelariei”. „Ca să aveți și voi o amintire, cu întregul colectiv”, ne-a zis cineva și noi ne-am aliniat pe patru rînduri. În mijloc stă diriginta. Au mai intrat în poză cîțiva profesori, care s-au nimerit atunci în curtea școlii. Nu zîmbește nimeni. Purtăm uniforme pînă la genunchi și cordeluțele albe, de elastic, le-am ascuns în buzunarele pătrățoase. E anul 1989. Peste cîteva săptămîni, ne aștepta examenul de treapta întîi. Viețile noastre urmau să aibă un curs de care habar n-aveam. Ne uităm în obiectiv, soarele ne intră în ochi, băieții sînt încă mici de statură, noi ne-am dezvoltat mai repede decît ei și sîntem mai fîșnețe.
E 23 decembrie 2016. Într-un restaurant din orașul în care copiii care au făcut într-o zi de vară poza aceea se lipesc niște mese, se pun farfurii și tacîmuri. Rezervarea a fost făcută din timp, pentru 19 persoane, cîți am confirmat că o să participăm la întîlnirea noastră. Pe Vasi, colegul meu din clasa I, pe care nu l-am văzut de-o viață, l-am rugat să vină să mă ia de acasă. Îmi amintesc ghiozdanul lui galben și drumul nostru lung pînă la școală. Ajung puțin mai tîrziu, colegii mei din generală s-au strîns deja. Ne recunoaștem, putem să ne spunem numele, ca la catalog, cu tot cu inițiala tatălui.
Poza noastră e pe ecranul unui telefon și se plimbă de la unul la altul. De unii dintre cei de acolo nu mai știe nimeni nimic. Doi nu mai sînt deloc și poveștile lor plutesc peste paharele noastre. Sîntem niște oameni simpatici, niște clienți ca oricare alții, ar spune chelnerii care ne iau comanda.
Am primit trandafiri albi de la Dan. Are pentru toate colegele și ne amuzăm: „Auzi, tu ești dealer de flori?“ îl întrebăm la un moment dat. Și el rîde din tot sufletul, facem multe selfie-uri, iar noi promitem că n-o să plecăm fără florile de la el acasă. Mă uit la pozele cu copiii lor. Unii au vîrsta pe care o aveam noi cînd ne-am despărțit. Le seamănă.
De fiecare în parte îmi aduc aminte cîte ceva. Îi văd în băncile lor. Georgiana era cea mai bună fată la handbal și era în stare să ne apere de orice puștan care ne-ar fi necăjit. Claudia are o căldură de prăjitură și cînd îmi povestește despre foile lica crocante pe care le face îmi plouă în gură. Cu Alina am aruncat atîtea pachete cu mîncare la veceu, că încă ne mirăm că nu l-am înfundat. Pe fetița ei o cheamă ca pe mine și, cînd vorbește cu ea la telefon, tresar. Pe Vio nu mi-l amintesc vorbind la școală. Acum trece de la unul la altul și am senzația că are pentru fiecare cîte o poveste. Laur e serios și îi spun că mi se pare genul pe care te poți baza. Mustăcește și devine băiețelul din banca a doua de la geam. Cristina a venit mai tîrziu la noi în clasă și ne-am împrietenit. Stăm una lîngă alta și e aceeași fată puțin retrasă și isteață cu care am stat de vorbă atîtea după-amiezi.
Fără Emilia, probabil că nu ne-am fi reunit. Îmi vorbește despre o fustă neagră, de piele, pe care mi-o cumpărase maică-mea de la fondul plastic. O uitasem, dar ea îmi spune că îi plăcea atît de mult că mă invidiase. Rîdem în hohote. Nicoleta stă în casa unde mergeam la ziua ei și retrăiește alături de fiica ei ce simțeam și noi în poza aceea veche.
Am rămas ultimii clienți, mai cerem vin și ceva de mîncare. Mona, Dana, Fabiana, Romeo, Claudiu, Liviu. Unii mai tăcuți, alții mai expansivi. Doar sîntem tot noi și ne știm de-o viață, ce naiba.
Ne luăm rămas bun și ne promitem că o să ne revedem. E ora 2 noaptea și n-au trecut decît 27 de ani. Am reușit să reconstituim fotografia aceea din iunie 1989, de la Școala Generală nr. 4 din Tîrgu-Jiu.