Puţină nostalgie
Nu mai știu cum mi-a venit ideea să fac un dosar despre divele anilor ’80. S-ar putea să fi existat un plan mai vechi, de pe vremea cînd făceam Republik, dar nu pot să bag mîna în foc. Acum nici nu mai contează, vă spun doar că sînt foarte bucuroasă de cum s-au legat lucrurile și, ca să vă fac curioși, o să vă spun că dacă v-ați întrebat vreodată cum deveneai vedetă înainte de 89, ce calități trebuia să ai și cine te valida, cine te îmbrăca, nu trebuie să ratați cele două interviuri din dosar: cel cu Corina Chiriac și cel cu Margareta Pâslaru.
Evident, există și o invitație la dans, vineri, 11 aprilie, ora 21, în Club Control. Lansăm revista și dosarul: https://www.facebook.com/events/542384932547590/?ref=22
Ne-am parteneriat cu Discoteca, așa că o ascultăm pe Corina live, e cît se poate de clar că o să ne cuprindă nostalgiile și o să ne dăm seama că toate melodiile copilăriei sînt imprimate undeva într-o emisferă sentimentală a creierului. Eu am avut acest fond muzical românesc cît am lucrat la dosar. Am ascultat piese din anii 70-80, pe care nu le mai auzisesem de o grămadă de timp. Dar după primul vers, ca prin minune, mi se reactiva melodia întreagă.
Am mai avut o bucurie, mi-am dat seama că o dată intrată în povestea cu muzica ușoară românească, am recuperat o bucată dintr-o istorie personală cumva blurată.
Toată copilăria mea, adică de pe la 5 ani, nu cred să fi ratat vreun spectacol sau vreo piesă de teatru care s-a jucat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Tîrgu-Jiu. Tata lucra acolo, așa că a găsit întotdeauna două locuri bune pentru mine și pentru mama. Prima dată cînd am văzut-o pe Corina, trebuie să fi fost începutul anilor 80. Era îmbrăcată într-o rochie albastru turcoaz, cu bretele, cu o croială în cloș, pînă la genunchi. Arăta spectaculos, cînta și se mișca dumnezeiește. A fost seara în care i-am zis mamei că eu vreau să fiu Corina, nu Angela. Nu înseamnă că aș fi ratat vreun concert de-al Angelei. În nici un caz, iar acum cînd am reascultat niște piese, aproape că mi-au dat lacrimile.
Aveam o familiaritate cu artiștii cu care puțini copii se puteau lăuda. Coboram cu tata pe niște scări dosite pînă în burta clădirii, treceam de subsolul tehnic și ajungeam la cabinele pe care le împărțeau de obicei mai mulți artiști. Spectacolul ca spectacolul, dar acela era momentul pe care îl așteptam cu adevărat o seară întreagă. Eu, fata timidă, mă trezeam făcînd cunoștință cu vedetele care coborîseră de pe scenă cu puțin timp în urmă, pupată pe obraz sau luată în brațe de ele. Cred că legam cu greu cîteva vorbe. Am colecționat o tonă de autografe. Nu mai știu dacă s-au mai păstrat pe undeva în casa alor mei. Și chiar dacă s-au pierdut, nu-mi pare rău. Mirosul acela de lemn, amestecat cu cel de catifea, de afișe lucioase, cafea, fum de țigară, vodcă și parfumuri sofisticate n-o să-l uit niciodată.