Poză de familie
Am citit Dilema de la primele numere. Am venit la facultate la București și, în camera mea minusculă de cămin, colecția cu numere de reviste creștea în fiecare săptămînă.
Nu eram deloc genul care să trimită scrisori la poșta redacțiilor. Nici acum nu-mi vine să cred că am făcut-o. Mă tot întreb cîtă familiaritate trebuie să fi simțit cu oamenii pe care îi citeam aici, în așa fel încît să fi luat pixul, plicul, timbrul și să mă opresc apoi la poștă?
Mă uit pe numărul 160 al revistei: scrie 2-8 februarie 1996. Nu s-a pierdut, deși m-am mutat de nenumărate ori. Deschid Dilema asta cu pagini galbene, ușor casante, la pagina 12. Pe coloana din mijloc, în chenar, e rubrica domnului Radu Cosașu, „Din viața unui extremist de centru”. Lîngă – cele cîteva rînduri semnate de mine. Se legau, cu siguranță, de o temă, care trebuie să fi fost ceva de genul: sîntem noi altfel?
Încă îmi aduc aminte emoția pe care am simțit-o cînd le-am văzut tipărite. Eram pe Calea Victoriei. Îmi cumpărasem numărul de la chioșcul de la Universitate. Zîmbeam larg și îmi venea să le spun necunoscuților că tocmai mi se întîmplase ceva minunat.
Citesc textul de atunci, peste care au trecut 18 ani. Pentru gustul meu de acum, pare cam prețios. Cu toate astea, m-a înduioșat. Se numește „Chez nous ca la nima’“ și îl reproduc mai jos:
„Nu de mult, un amic încerca să mă convingă de faptul că aici, la Porțile Orientului, totul miroase a birt și luat așa, à la légère, cade într-o dulce și inevitabilă deriziune. Argumentele erau dintre cele mai savuroase, nu ierta nimic și pe nimeni: legionari autohtoni, o copie proastă, care atunci cînd au avut puterea s-au ținut de înmormîntări, dezhumări, pomeni și marșuri; comuniști pe măsură, care au găsit de cuviință să toarne ceaiul din samovar în ibricul propriu; asta ca să nu mai vorbim de lucruri noi și democratice.
Adevărul rămîne și de această dată la mijloc: românul, suferind încă de sindromul de a fi buricul pămîntului, se uită cu jind peste gard, își dorește ce nu are, și-n ultimă instanță, ia ce poate.
Pariul cu universalitatea se dovedește în artă din ce în ce mai dur, miza fiind mare, iar ghinionul nostru – atît de proverbial. Reproșurile ni le asumăm precum virtuțile, iar lecțiile lui Kogălniceanu, apoi ale lui Maiorescu, ni le-am învățat temeinic, ca în cele din urmă să luăm notă maximă la cea ionesciană.
Sînteți prea naționali, provinciali în metaforele voastre obsedante – ni se spune tot mai des – e doar o problemă de mentalitate, ne scuzați, n-am spus că e rău, doar că nu înțelegem.
Și-atunci îți vine să te întorci așa frustrat de unde ai plecat, repetîndu-ți că locul tău înseamnă kitschul și bunul gust, care fac minuni împreună. Călători de meserie între cele două paradigme, realizăm într-un final că lupta e doar în noi, ca și cînd cei doi părinți care s-au iubit pentru tine se pot urî la fel de tare în cel odată creat. A pleda pentru unul dintre ei ține deja de tragic și, oricum ai lua-o, e o mică blasfemie, important rămîne dacă ți-o asumi sau nu.”