Povestiri de pe Calea Moșilor

24 martie 2014   DILEMABLOG

În foarte scurt timp, o să apară prima mea carte de proză scurtă – Povestiri de pe Calea Moșilor, la Casa de Pariuri Literare. Precizez că e prima carte de proză scurtă pentru adulți, deși cred că și pentru copiii de la 12 ani în sus ar putea fi o lectură simpatică și pe undeva utilă. În fond, este o carte despre copilăria mea, și implicit a generației mele, care s-a întîmplat la granița dintre două regimuri, cel comunist și cel capitalist, „de tranziție”, al anilor ’90. Așadar, este vorba despre viața și întîmplările mărunte de pe o stradă aparent banală, care s-a schimbat, s-a transformat sub ochii mei, pe măsură ce creșteam, deveneam din copil o adolescentă. O stradă care încă reprezintă mica mea lume. Iar cartea este scrisă din perspectiva copilului de atunci, într-un moment în care simțeam că dacă nu mă întorc în timpul acela și nu recuperez o mică parte din el, n-o să mai pot continua cu toată maturitatea asta cîteodată apăsătoare și frustrantă.

Public aici, în avanpremieră, un fragment. Și îi mulțumesc lui un cristian pentru susținere.

Toţi pionierii trebuie să crească viermi de mătase. Asta am primit ca sarcină în clasa a III-a. Pe la sfîrşitul primăverii, tovarăşa Vameşu, secretara de partid a şcolii, a venit în fiecare clasă ca să ne spună cum e cu viermii. E o tovarăşă cu părul roşu, creţ, ca o claie, cu buze subţiri, rujate, şi cu o voce ţipătoare, care se face ascultată.

— Acţiunea se va desfăşura în sala de festivităţi pe tot parcursul trimestrului trei. Toate colectivele de pionieri din şcoală, de la clasa I pînă la a VIII-a, vor participa la viermi. O dată pe săptămînă, după ore, veţi merge în sala de festivităţi şi le veţi schimba aşternuturile. Şi tot o dată pe săptămînă veţi merge, tot colectivul, să colectaţi frunze de dud pentru hrănirea viermilor. Veţi fi învoiţi de la ultimele două ore.           

Noi:
— Ura! Ura! Ura!

De-abia aşteptăm să mergem la viermi!
Pînă acum am avut diferite acţiuni pioniereşti, însă nici una nu se compară cu aceasta, ca importanţă şi dificultate. La începtul clasei a II-a, chiar după ce ne-au făcut pionieri, am avut ca sarcină reciclarea maculaturii: ne-am adus de acasă caietele din clasa I, cu liniuţe şi bastonaşe, care oricum nu ne mai foloseau la nimic. Am adus şi blocurile de desen sau alte rechizite, doar Abecedarele nu au fost date la reciclat, pentru că urmau să fie împărţite copiilor mai mici. Dup-aia, m-am tot întrebat la cine o fi ajuns Abecedarul lui Borcan Sorin, în care copiii din poze, inclusiv Ana-are-mere, erau mafioţi – aveau ochelari negri, mîzgăliţi cu stiloul, şi fumau ţigări Kent.

Tot într-a II-a ni s-a trasat ca sarcină reciclarea sticlelor şi a borcanelor. Aici n-a fost greu, căci au venit mamele sau taţii la şcoală şi au dat sticlele de lapte şi borcanele de iaurt pe care le mai aveau pe-acasă. Tatăl lui Tănase Florin a venit cu cele mai multe sticle, dintre care unele de vin şi de alte băuturi care cîntăreau foarte greu la cîntar şi uite-aşa ne-am făcut planul.

Apoi, pe la finalul anului şcolar am avut acţiunea „Clasa noastră ca o floare“ şi fiecare elev a trebuit să aducă la şcoală cîte un ghiveci cu flori, o vază sau alte obiecte decorative cu care să ne împodobim clasa. Duţă Corina, împreună cu tatăl ei, au venit cu un ghiveci în care era un ficus mare, ca acelea care stau de obicei în sufrageriile oamenilor sau pe palierele de bloc. Tovarăşa a felicitat-o pe Duţă. Cei mai mulţi elevi au adus muşcate. Le udam şi le îngrijeam în fiecare zi şi n-ar fi murit dacă băieţii n-ar fi turnat în ghivece, de mai multe ori, apa cu acuarele de la desen. Ficusul l-am avut mai mult timp, pînă într-a IV-a după care, în vacanţa de vară, a dispărut în mod misterios, nimeni nu ştie unde. Poate că se plictisise de şcoala noastră şi a plecat, pur şi simplu, a luat-o la picior. 

Prin toamnă, la începutul clasei a III-a, am fost la recoltat castane. Şi sarcina asta a fost uşoară, pentru că pe strada şcolii noastre – strada Oltarului, care începea din Calea Moşilor şi se sfîrşea la clopotniţa bisericii – creşteau numai castani. Doar ce ieşeam din şcoală şi dădeam cu şutul la castane. Într-o oră de sport, am mers cu toţii în curtea mică, cea din faţa atelierului de practică, am adunat doi saci şi am depăşit norma, de ne-a lăudat chiar şi tovarăşa Vameşu.

Iar acum, iată viermii de mătase! Însă cu viermii a fost cu totul altceva.

Mai întîi, ne-am dus toată clasa în sala de festivităţi, ca să vedem viermii şi să ne împrietenim cu ei. Eram cu tovarăşa noastră, însă mai era acolo şi o tovarăşă bătrînă, de Ştiinţele naturii, de la clasele mari.

Sala arăta cu totul altfel faţă de cum o ştiam de la serbări. Era dată cu fundu-n sus. Peste tot, chiar şi pe scenă, erau bănci vechi, din acelea lungi, ca cele din laboratoare. Pe bănci era pusă hîrtie velină, albă, prinsă cu piuneze dedesubt. Iar pe hîrtie erau viermii – cu sutele, poate cu miile, că nu i-a numărat nimeni.

— Ia, ia! Dă-te, fată, să văd şi eu! ne-am repezit noi, curioşi să ne uităm la viermi.

Fiecare elev din clasa noastră avea propria lui imagine despre viermii de mătase înainte să-i vadă. Cumva, ne aşteptăm să fie diferiţi de alţi viermi, precum cei din cireşele viermănoase. Ar fi putut să semene cu nişte bunicuţe care tricotează! Sau cu nişte tovarăşe cu firul dus la ciorap!

De aceea am fost atît de dezamăgiţi: erau nişte viermi ca oricare alţii.

— Nu-i atingeţi! a ţipat la noi tovarăşa de Ştiinţele naturii, care stătea pe scenă, aşteptînd să ne vorbească.

Pentru că viermii nu se mişcau deloc, unii elevii au crezut că-s morţi. Popuţan Camelia, care era de felul ei mai ciudată, a luat un vierme de pe masă şi a încercat fără succes să şi-l plimbe pe un deget.

— Aici avem viermii de mătase din specia Bombyx mori, a început tovarăşa de biologie, cu o voce gravă, aproape şoptită. Vîrstele larvelor sînt despărţite între ele prin perioade care poartă denumirea de „somnuri“. În momentul de faţă, larvele procedează precum oamenii, adică dorm.

— Şşşşt! a zis tovarăşa noastră, ducîndu-şi un deget la gură.

În momentul ăla, am amuţit cu toţii. De ce am fi deranjat nişte viermi care dorm?

Ferestrele cu zăbrele ale sălii de festivităţii, de regulă îmbîcsită de praf, erau larg deschise, pentru ventilaţia viermilor – am aflat noi mai tîrziu. De afară, din curtea şcolii, se auzeau voci de copii de la ora de sport. Mirosea a flori de salcîm. Soarele călduţ de început de vară cădea pieziş, chiar pe viermii care dormeau în legea lor. Unii se răsuceau molatec în somn. Aveau vise inelate.

O stranie magie s-a ţesut acolo, între noi, copiii din a III-a C şi viermii de mătase. Nu ne-am explicat-o atunci şi nici mai tîrziu, cînd viermii s-au ascuns în gogoşile lor şi au plecat definitiv din şcoala noastră.

Tovarăşa de biologie de pe scenă a vorbit din nou:

— Sericicultura sau creşterea viermilor de mătase este o preocupare foarte veche a omului, încă din antichitate. Ea s-a născut în Republica Populară Chineză şi a fost dezvoltată de un popor prieten şi frate cu poporul român. Cu timpul, sericicultura s-a extins şi în alte state, din cauza unei cereri continue de mătase naturală.

— Ce mătase? a întrebat Pălaie Marian care era mereu în urmă cu scrisul, cititul şi cu orice.

— Na-tu-ra-lă! a repetat tovarăşa, apoi a continuat. Larvele pe care le vedeţi sînt domesticite. Viermele de mătase domesticit nu se găseşte liber, în natură, ci trăieşte numai alături de om, fiind îngrijit de către acesta.

Atunci, tovarăşa noastră a tuşit ca să intervină.

— Aşadar, aceasta este datoria noastră de vajnici pionieri să îngrijim viermii de mătase şi să luăm parte la o tradiţie multiseculară.

— Şi... cînd se trezesc? a mai întrebat Popuţan Camelia, cu viermele ei înfipt în vîrful degetului arătător.

Mai multe