Poezia coincidențelor

Există, în volumul 12 povestiri călătoare al lui Marquez, una care se numește Lumina e ca apa, și pe care o citim eu și Svetlana Cârstean, cu copiii, la Incubatorul nostru de lectură. Dincolo de frumusețea și stranietatea ei, și de faptul că e o metaforă perfectă pentru ce înseamnă literatura și realismul magic în ce are el mai profund, există în text o „piruetă” a naratorului, extrem de importantă pentru întreaga ei structură. E vorba despre un curs de scriere creativă, la care li se vorbește protagoniștilor puști despre poezia obiectelor casnice. Este momentul în care lor li se declanșează dorința de a pune în practică posibilitatea de a naviga pe lumină. Și nu fac altceva decît să spargă un bec și să reușească să plutească cu o barcă cu vîsle, într-un apartament de la etajul cinci al unui bloc din Madrid.

Cînd mă gîndesc la coincidențe, lucrurile nu stau foarte diferit pentru mine. Sînt sigură că există o poezie a lor, nevăzută, dar atît de reală. Pentru Jung, termenul e „sincronicitate”, ceea ce înseamnă acea înlănțuire fără o cauză precisă a două sau mai multe fenomene psiho-fizice. Pot fi fapte, oameni sau întîmplări, care la un nivel de suprafață nu prea au nici o legătură. Și, totuși, ele există, sînt prezente în viețile noastre.

Mi s-a întîmplat uneori să visez oameni, pe care nu-i mai văzusesem de multă vreme, și, exact a doua zi, să mă întîlnesc cu ei pe stradă. Sau să construiesc un mic scenariu în cap și el să se întîmple întocmai. Să vorbesc despre o povestire și omul de lîngă mine să-mi spună că o are la el. Dintre toate cărțile din lume, să nu fi pus o alta în bagaj, ci tocmai pe cea despre care începusem să-i vorbesc.

De curînd, o fată m-a întrebat: „Crezi în destin?”. N-am știut să-i răspund clar. I-am vorbit despre un desen personal care se construiește cu fiecare dintre întîmplările și oamenii cu care ne intersectăm. Și nu i-am spus nimic despre prietenul meu, Candid, și cauzalitatea tuturor alegerilor și faptelor și despre înlănțuirea lor. Nici despre golurile de aer care se creează în jurul nostru cînd simțim că nimic nu poate fi întîmplător și că, dacă n-am fi trecut prin tot șirul de evenimente din viețile noastre, n-am fi ajuns într-un anumit punct, care poate fi o zi, sub un nor, de pe o plajă pustie.

Poate de asta m-a fascinat tot timpul și Zenobia lui Naum. Acea parte nevăzută, ireală, a conexiunilor. Ele schimbă totul, cu puterea unei fîlfîiri de aripă de fluture: „Ştiam, e un fel de a vorbi. De fapt intuiam doar cîteva biete efecte succesive şi aleatorii în acelaşi timp, aflate într-o zonă fără direcţii, ale căror jalnice elemente imediate sînt de cele mai multe ori înşelătoare. De fapt, ştiam că nu vreau să ştiu aşa; de fapt, pre-simţeam o mişcare subaparentă al cărei punct final cuprindea şi incipienta. De fapt, intuiam punctul final pretutindeni şi mai ales în riguroasa zonă liberă de dincolo de el. De fapt, îl intuiam reversibil pînă la inexistenţă, nu pot să fiu mai clar pentru că vorbesc mereu despre altceva. De fapt, nu mă interesa nici să înţeleg nici să explic. Ştiam fără să ştiu, printr-o logică a stărilor greu de exprimat şi greu de înţeles pentru cei aflaţi în afara ei.”

Credit foto: Robert Petreanu