Planeta pe care trăim e acoperită 75% de apă, 75% de tăcere

Ce vreau să vă spun ține de un cu totul alt fel de tăcere, cred eu. Tăcerea asta ține de o cu totul altfel de lume, pe care ca s-o cunoști ai nevoie de licență: examen medical, probă practică și probă scrisă. Nu vorbesc în metafore de data asta. Chiar nu poți deveni scuba diver dacă n-ai, în primul rînd, ștampila de la medic.

Cînd m-am decis să urmez cursul de scuba diving, nu prea știam în ce mă bag. Găsisem un voucher pe net cu reducere de 50% pentru cursul de începători și părea o activitate distractivă de petrecut timpul. Primul obstacol, certificatul medical, l-am trecut cu bine: nici o insuficiență fizică ce m-ar fi putut opri de la a suporta 18 m de apă deasupra capului. (18 m e limita pentru începători. Mai tîrziu, limita teoretică a crescut la 30 m.) Prima probă de foc a fost cea teoretică. Întîi și întîi, trebuie să înveți cum să te descurci sub apă, cum să te ocupi de varii probleme ce ar putea apărea și cum să comunici într-un limitat și standardizat limbaj al semnelor. Pentru mine, provocarea a fost să nu mă gîndesc tare mult la ce s-ar putea întîmpla. Cînd afli cîte accidente au loc anual, cum neatenția te poate costa viața, și dacă mai și faci research pe YouTube și pe Google, ai putea la fel de bine să renunți din start. Optimismul e un factor psihologic important, ca și controlul de sine și mai ales încrederea în buddy-ul tău. Printre primele reguli care se învață e aceea că nimeni nu face scufundări singur și asta deja spune ceva despre activitatea în sine.

A doua probă de foc a fost cea practică. Optimismul OK, regulile învățate, instructorul lîngă mine, 3 m de apă sub mine de cucerit. E amuzant cînd mă gîndesc în urmă, dar oricîtă teorie ai învăța nu poți fi pregătit pentru primul contact cu apa în calitate de scuba diver. Gravitația își pierde din substanță, aerul pare a nu fi suficient ca să-ți umple plămînii, urechile stau să-ți explodeze și orice simț ar echilibrului și al controlului de sine e dat peste cap. În plus, nici nu poți striga după ajutor. Apa e dușmanul, e tot ceea ce e necunoscut și imens, e împotriva a tot ce cunoști, iar albastrul e halucinant și, peste tot unde te uiți, la fel. Nasul nu-l mai poți folosi la respirație și nici gura la vorbă. Singurele două capacități care te țin în viață și conectat la univers iau forme noi sub albastru. Primele mele scufundări le țin minte ca vortexuri de frică și panică. Lacrimi de furie și neputință, tragedie. Teoria, desigur, uitată de tot.

Nu exagerez deloc cînd spun că mi-am cîștigat licența de diver cu chiu și vai. Dar asta pălește în timp și ceea ce se crește cu fiecare scufundare din jurnal (fiecare diver e obligat să țină un jurnal care să conțină informații despre adîncime, timpul petrecut sub apă, mixul de oxigen folosit la fiecare dive) e simțul mîndriei că ai pășit (sau, mă rog, înotat) prin și peste propriile limite, mai ales cele psihologice. Situația mea subacvatică s-a îmbunătățit cu timpul, cînd i-am permis minții să preia controlul și să dea comenzi. Stai liniștită cînd începe scufundarea. Nu da din mîini și din picioare, că oricum n-ai de ce te ține. N-ai nevoie să respiri mai mult aer decît atunci cînd te odihnești în fotoliu (poate doar cînd te lupți cu curenții). Lasă albastrul să te înghită, asta e ceea ce ți-ai dorit de la început, nu?

Da, asta era ceea ce îmi dorisem de la început și abia acum, cu 60 de dive-uri la activ, realizez. Tăcerea mea, draga mea tăcere la care țin atît, se îneca în zgomotul vieții de deasupra apei. Urechile mele prindeau prea multe sunete și gura mea arunca prea multe sulițe, nu toate cu rost. Dar odată ce mă arunc în apă, simțurile mele de biet om la dispoziția lumii sînt aruncate în fundal, uitate timp de o oră, și aptitudini învățate de creatură subacvatică revin la suprafață. Regulile lumii albastre sînt complet opuse celei pămîntene, pe care uneori am impresia că prea bine le cunosc. Nu pot să mi număr pașii pînă la peretele recifului, poate doar respirațiile. Gravitația nu mă ține bine ancorată de pămînt, ci dimpotrivă, la uneori zeci de metri de fundul oceanului. Și dacă stai complet nemișcat și te lași în voia curentului, poate peștii din jur cred că și tu ești doar un pește sau o încrengătură în recif și au curajul să se apropie de tine. Dar ce mă bucură pe mine cel mai mult la fiecare scufundare e șansa de a-mi încărca bateriile cu liniște și tăcere.

Comunicarea sub apă e limitată la nevoie. Poți să-i spui buddy-ului cît aer mai ai, dacă ai vreo problemă cu echipamentul sau presiunea, ori să-i arăți vreo țestoasă. Dar cam atît. În rest, doar tu și marea. Poți închide ochii și adopta poziție de meditație. Poți căuta caracatițe în crevasele din recif, rechini în marele albastru, pisici de mare în nisip sau pești-nemo în corali fluizi în briza adîncului. Poți să te lași în voia curentului şi să privești ca la televizor imaginile ce ți se perindă pe dinainte. Dar ești liber. Liber în mișcare, liber de direcție, liber de zgomot. Și liber de cuvinte. Ești obligat să lași orice entuziasm pe mai tîrziu, să înghiți orice gînd ai avea. Sau, în cazul meu, să arunc orice gînd în albastrul tăcerii. Iluzia însă se sfîrșește după o oră, cînd fiecare din grupul de scufundători pare a fi montat pe ideea de a recupera vorbele puse la iernat sub apă.

Să știu că trebuie să trec prin panica de la început de zece ori și tot m-aș decide că a deveni scuba diver cu acte în regulă merită. Planeta asta pe care trăim e acoperită 75% de apă, 75% de tăcere. În lumea asta în care fiecare are o părere, mi-aș dori doar să mai tăcem uneori și să învățăm de la apă.

Foto: flickr