Pentru cîteva suflete

Nu cred că eternitatea s-a născut la sat, dar o specie de însingurare bîntuie uneori pe acolo.

În poveștile de familie, locul din Transilvania profundă, în care copilărise mama, cu laptele de bivoliță gras, cu smîntîna de-o palmă, cu balurile de la căminul cultural la care se dansa pînă dimineața, cu oamenii civilizați și primul băiat cu care s-a sărutat, un sas care a plecat în Germania, îi dădeau Ardealului un aer idilic cu care Oltenia, săraca, în care mă născusem și trăiam, n-avea nici o șansă să concureze.

Atît de mult mă bătuseră la cap, încît nici nu-mi mai dădeam seama dacă îmi plăcea cu adevărat să mă duc în vacanțe în acel loc sau, pur și simplu, preluasem pe linie maternă un fel de dragoste necondiționată pentru o lume care mie nu-mi mai spunea mare lucru.

De Crăciun, colindătorii cîntau frumos. Pîinea coaptă de mătușă-mea în cuptorul din curte mirosea dumnezeiește. Cîrnații din garniță or fi fost gustoși, dar, cu toate astea, locul mi se părea îmbătrînit și fără viață.

În urmă cu vreo doi ani am pornit pe urmele rudelor bunicii, în județul Mureș. Nu neapărat că aș fi simțit nevoia să redescopăr nu știu ce rădicini, ci pentru că voiam ca mama să se convingă că timpul a schimbat multe.

Prima oprire: Ormeniș. Un sat în care n-ajungi chiar ușor. De la Dumbrăveni o iei pe un drum neasfaltat, care tot urcă. În stînga și-n dreapta, desiș. O ții așa mai bine de cinci kilometri. Pitoresc, nu-i vorbă, dar retras. Pe înserat, am bătut la poarta mătușii. 

Cele două femei, mamă și fiică, locuiau într-o casă mare, cu grădină, fîntînă și veceu în curte. Ne-am bucurat de revedere. Femeile s-au apucat să depene amintiri din tinerețe.

De cîteva zeci de ani, ea lucra ca poștăriță. Rămăsese văduvă de tînără, iar fiica ei nu mai plecase din sat, să nu-și lase mama singură. O ajutase, apoi îi preluase, ușor-ușor, din îndatoriri. În sat nu mai erau prea multe suflete. Cîțiva bătrîni, multe case părăsite, foarte puține refăcute (ale unor sași care se întorceau cîteva săptămîni pe an de cînd se pensionaseră) și o comunitate de romi, cu mulți copii, care, din fericire, aduceau puțină viață în liniștea aceea absolută. Veniseră în sat și primeau, lună de lună, ajutoare și alocații. Toți depindeau într-o formă de ele. Cînd aveau cîte o problemă sau voiau ceva, sunau din clopoțelul agățat afară, la ușă. Ei rămăseseră principalii beneficiari ai serviciilor de poștă.

Pîine și lipiu se mai cocea în sat, la cineva de peste drum, o dată pe săptămînă. Cumpărăturile le făceau de la supermarket-ul din orășelul cel mai apropiat.

De curînd, mătușa s-a prăpădit. Poștăriță în satul acela, cu acte în regulă, a rămas acum verișoara mea. Am sunat-o și am întrebat-o dacă nu se gîndește să plece. Mi-a zis: “Nu, n-aș putea. Oamenii de aici ce s-ar face fără mine?”.