Pentru cine scriem?

Am auzit de nenumărate ori că actorii sînt dependenţi de aplauzele de la sfîrşitul spectacolului. O spun chiar ei, vorbind despre energia teribilă care se degajă din palmele celor din sală. Creează dependenţă şi le încarcă bateriile. O răsplată instant pentru o performanţă în timp real.

Cu scrisul nu e niciodată aşa. E unul dintre motivele pentru care mi-e greu să înţeleg de ce, în unele sondaje, subiecţii trec meseria de scriitor printre îndeletnicirile aspiraţionale. Meseria de jurnalist probabil că pare a avea un grad mai ridicat de risc, deci din acest motiv, am găsit-o mai jos în barometrul preferinţelor.

Gîndiţi-vă – nu e nimic glam în a fi scriitor. Stai mult în casă, nu apari nici la televizor, nu te recunoaşte lumea pe stradă, nu te duci toată ziua la petreceri mondene. Singurele momente de fericire sînt cele în care eşti mulţumit de ce ţi-a ieşit după o zi întreagă de croşetat la computer, cu spatele înţepenit şi cu mintea şi corpul stoarse ca nişte lămîi. Chiar dacă e vorba despre cîteva rînduri, căci, asemenea pescarului, nu ştii niciodată ce se va prinde în undiţă cînd arunci nada.

Capote avea mare dreptate cînd scria în Prefaţa sa la volumul Muzică pentru cameleoni (Editura Polirom, 2009): „Apoi, într-o zi, m-am apucat să scriu, fără să ştiu că intrasem slugă pe viaţă la un stăpîn nobil, dar necruţător. Cînd Dumnezeu îţi face un dar, îţi pune-n mînă şi un bici; şi biciul e destinat exclusiv autoflagelării.”

Puterea scrisului stă, aşadar, în altă parte. O ştiu şi scriitorii, şi jurnaliştii, chiar dacă nu-şi privesc prea des cititorii în faţă. Dar cînd se întîmplă micile întîlniri, bucuria lor nu are margini.

Au fost momente în care m-am simţit în al nouălea cer pentru că cineva necunoscut a venit la mine şi m-a întrebat dacă poate să mă îmbrăţişeze şi să-mi mulţumescă, astfel, pentru cărţile mele. Şi jur că m-am emoţionat şi m-am fîstîcit ca la prima serbare de la grădiniţă. Sau am primit e-mail-uri de la oameni pe care nu-i văzusesem niciodată şi care îmi spuneau cît de mult le-a plăcut un text sau altul, că s-au regăsit acolo şi că a contat mult pentru ei.

De cînd cu Facebook-ul şi blogurile, impresiile de lectură circulă mult mai uşor, iar cei care te citesc devin mai reactivi şi mai prezenţi.

Mi se întîmplă uneori să stau în metrou şi să descopăr că cineva, lîngă mine, citeşte Dilema veche. Întîi mă uit să văd de pe ce articole nu-şi ridică ochii. Apoi mă întreb: „L-o interesa ce-am scris săptămîna asta?”

Altă dată, am intrat în cabinetul unui medic. I-am spus numele şi imediat am aflat că era cititor fidel al revistei. De atunci, de fiecare dată cînd ne întîlnim, îmi spune ce dosare i-au plăcut şi ne trezim discutînd despre un articol sau altul, pînă cînd asistenta intră neliniştită şi îi face semne disperate că sînt mulţi pacienţi care aşteaptă.