Pe drum

Sînt într-un tren și merg la înmormîntarea cuiva drag. Amintirea cea mai veche cu el e ca un polaroid: primul cititor pe care l-am văzut viața mea.

Un bărbat stă cu o carte în mînă, complet absorbit, cîte o dimineață întreagă. Uită țigara aprinsă în scrumieră și ea fumegă, abia dacă își amintește să mai ia cîte o înghițitură de cafea din cana de pe masă. Puțin îi pasă că noi, toți ceilalți, îl așteptam să plecăm nu știu unde cu mașina. Bunică-mea îl bodogănește să mai lase cititul, că întîrziem și ne facem de rușine. „Cu cărțile astea, Viorele, nu mai terminăm și ne prinde noaptea.” El n-o aude nici pe ea. La un moment dat, închide tacticos cartea, îndoaie colțul paginii, o lasă să se odihnească, mă gîndesc, și abia după aia ne pornim la drum sau ne așezăm la masa care fusese pregătită.

Sînt sigură că felul în care m-am uitat la el atunci, cînd citea, m-a apropiat într-un fel foarte intim de cărți. Am petrecut vacanțe de vară împreună, în una dintre ele am fost ca doi Robinsoni Crusoe, într-o casă la țară, cu multă lumină. Descoperisem cărțile, iar asta făcea complicitatea noastră imbatabilă. Devenise ceva mai puternic decît o legătură de sînge. După-amiaza mergeam la Bistrița, prindeam pește și înotam. Mîncam mure, coceam porumbi și mă simțeam liberă. Ne gospodăream bine. Nu mă trata ca pe un copil, ci ca pe un compagnon. Și asta îmi plăcea.

În perioada adolescenței, biblioteca lui mi-a fost ca o casă. Fără să-l fi avut șerpaș, poate că mi-ar mai fi luat mai mult timp să-mi dau seama ce-mi place și să descopăr cărțile care să-mi vorbească despre mine cea de atunci. Și acum știu cu ochii închiși unde aș putea să găsesc un autor sau un volum pe rafturile lui. Am avut discuția asta nu de mult, cînd voiam să recitesc Amintirile deghizate ale lui Crohmălniceanu și i le-am cerut.

S-a străduit să mă învețe să cînt la chitară, dar asta nu i-a ieșit. „Ai ureche de tablă, mocofănilă”, mi-a zis, dezarmat, după încercări dezastruoase și de o parte, și de alta. Mi-a scris și o compunere cu Măriuca, o fetiță care îmi semăna și cu care am fost senzația clasei, la ora de română. „Chelbasan” tot el mi-a spus cînd m-a văzut tunsă la zero și cam plînsă, împărțită între dorința de a merge în tabără la mare și de a avea codițe la începerea școlii. Timidității mele, umorul lui i-a fost un pansament bun. Fără să-i fi venit ideea să fac cunoștință cu doamna Matilda, capra familiei, dăruindu-i un buchet imens de flori de cîmp, să-i întind mîna și să mă prezint politicos, copilăria mea ar fi fost mai săracă.

„Crau, crau, crau, ce să-i faci, nănică, așa sîntem noi, fîlfancele” pare o prostioară pe care un bărbat a spus-o într-o seară, ca să amuze o fetiță care se întristase din cine știe ce motiv. Ea a rîs mult atunci și incantația asta a rămas între ei ca o formă de salut. Și, chiar dacă acum îi vine să plîngă, bucuria de atunci a rămas undeva, într-o cameră de bloc, de unde noi toți am plecat demult.