Partidul ploșnițelor

România suferă, de ani buni, de o invazie de ploșnițe. Gîndacii ăia nesuferiți, extrem de agasanți și incredibil de rezistenți. Dacă vrei să fii om cu ei și îi alungi din casă, trimițîndu-i în habitatul lor natural, unde n-ar deranja pe nimeni, zboară de cîteva ori prin fața pervazului, cît să-ți dea impresia că ai scăpat de ei, după care îți aterizează din nou în apartament. Dacă, exasperat de prezența lor, îi pocnești cu papucul, lasă în urmă un iz răutăcios, ca un soi de avertizare: „Ne vom întoarce.”

Și chiar se întorc, părînd că, dacă pică unu, alți zece îi iau locul. Toți cu aceeași indolență și nepăsare față de liniștea ta.

Deși existau dintotdeauna, la început ploșnițele păreau totuși mai discrete. Văzînd însă că nimic nu le poate veni de hac, au prins tupeu. Așa că au venit în forță și au ocupat Bucureștiul.

Azi, dacă deschizi televizorul, hop, apare ploșnița. Dacă încerci s-o ignori și să citești ceva, bîzîitul ei te bîntuie. Atacă și pe lumină, și pe întuneric. Și cînd te culci, tot știi că este acolo, cu tine, în casa și în viața ta.

Chiar dacă nu sînt extrem de inteligente, ploșnițele compensează prin număr și prin carapacea groasă care le protejează contra loviturilor. Nici papucul nu este întotdeauna eficient, pentru că scutul care le apără este mult prea solid. În plus, au și o protecție suplimentară: chiar dacă oamenii se tot plîng de prezența lor, autoritățile, care ar putea interveni, ridică nepăsătoare din umeri: n-au ce să le facă.

Mă gîndesc că ploșnițele ar putea la fel de bine să se organizeze într-un partid. Chiar dacă sînt niște gîndaci dăunători, în timp și în mod bizar, mulți români s-ar obișnui cu prezența lor. Și ar vota cu ploșnița în virtutea acestei obișnuințe. Bineînțeles, ca să intre în politică, ploșnița ar trebui să-și pună masca unei fețe umane. Să-și lase, de pildă, mustață, să-și tapeze părul și, musai, să încerce să vorbească limba română. Nu contează că ar vorbi stîlcit, alegătorii ar trece asta cu vederea. La fel cum ar trece cu vederea faptul că nu e vorba despre niște politicieni, ci despre niște ploșnițe. Asta e puterea obișnuinței. Și, gîndindu-ne la mecanismele fantastice de apărare pe care creierul le dezvoltă în noi, n-am putea, nu-i așa, să ne obișnuim cu ceva care ne face rău. Așa că am începe să luăm apărarea, orbește, unor gîndaci. Partidul Ploșnițelor ar putea ajunge să conducă România.

Desigur, vor fi și protestatari. Se vor face mitinguri masive. Se va încerca contracararea acestei hipnoze în masă. Vor fi oameni care se vor revolta contra Partidului Ploșnițelor, cerînd o nouă clasă politică, revendicînd o societate fără ploșnițe în funcțiile publice. Din păcate, le-ar fi foarte greu să mai schimbe o mentalitate majoritară, conform căreia normalitatea va aparține, deja, unei vieți guvernate de ploșnițe.