Obiectul-kitsch, omul-kitsch, gestul-kitsch
Kitsch-ul e un fenomen care ne înghite, și nu de azi, de ieri, ci de mult timp. Cum poți să faci diferența între ce e artă – cultă sau populară – sau, prin extensie, între ce este autentic și ce e imitație? Și, în definitiv, cine poate face azi, pertinent, această diferență?
Nu cred că oamenii, în general, consumatorii, ar fi interesați să discearnă între artă și kitsch sau între autentic și copia lui... (deși ar fi frumos). Cred că pe foarte puțini îi interesează dacă ce au achiziționat – și nu importă dacă e tablou, carte, obiect vestimentar sau obiect de cultură populară (un suvenir, adicătelea) – este sau nu este kitsch. Cuvîntul nu e operațional. Realitatea pe care o desemnează, alas, da. Nu ar trebui să se întîmple, dar așa se întîmplă. Din varii motive – insuficientă informație, ritmul rapid în care se trăiește și se călătorește, dinamica schimbării –, nu e timp pentru detalii, pentru nuanțe, pentru diferențe subtile. Rezultatul imediat este, așadar, invazia kitsch-ului.
Un obiect – la origine, cultural, expresiv, autentic, dar, prin asta, unic și irepetabil – dar includ aici și pe cel de serie mică, limitată, uneori, confidențială sau preferențială – ajunge să fie (re)produs prin imitație – multiplă, repetabilă, grosieră și inexpresivă, pentru că are ca principal scop adresabilitatea generoasă. Obiectul-kitsch devine, așadar, seducător și atractiv, pentru că este accesibil, de unde, inițial, nu fusese. În multe cazuri, el devine inteligibil, de unde, inițial, cel mai probabil, fusese incomprehensibil. Sau intangibil (preț, statut social etc.).
Ce cred eu că are în plus un obiect-kitsch față de originalul său (rebel, aș zice), foarte puțin prizat inițial? Îndrăznesc să spun că un obiect-kitsch beneficiază de drumul deschis de originalul său. Original care a dus tot greul. Originalul – prima (și prin asta, insolita) formă de manifestare a acelei sensibilități artistice (sau de orice natură) – este cel care se confruntă cu nemulțumirile, criticile sau cu indiferența oamenilor, el este primul care primește direct reacția de perplexitate sau de negare a oamenilor. Copia lui, kitsch-ul, vine senin, (la mai mult sau la mai puțin timp după original, nici nu importă cît timp a trecut, ce importă e că vine oricum după), se așază și se înșurubează confortabil în siajul deschis de original. Lumea a avut timp să se obișnuiască cu ideea, cu modelul, cu îndrăzneala etc. De multe ori, se creează un grup de admiratori – secreți sau manifești, deseori critici vehemenți, dar poate prin asta, de fapt, inconștient atrași de acel fenomen –, dar și de imitatori, sau poate o întreagă industrie. Rezultatul? Copiile sînt gata, producția de masă a învins, prețul nu mai este prohibitiv, lumea se scaldă în obiecte care pînă ieri erau necunoscute, derutante sau inaccesibile. În fond, (doar) asta e forma care ajunge la mase.
Pentru lumea de astăzi, pentru consumator, obiectul-kitsch (deși numele nu i se revelează), în fapt, realitatea lui, e tot ce contează. Chiar în absența diferențierii între artă și kitsch, între original și replica lui, între original și producția de serie, tot ce interesează este accesul la un obiect (mai vechi sau mai nou) dorit – inaccesibil pînă acum –, larg răspîndit în sfîrșit și devenit, astfel, dezirabil și indispensabil (Și uite așa, kitsch-ul se înstăpînește, se lățește și împărățește peste noi toți).
E limpede că distincții necesare se pot opera între un obiect-kitsch / o replică clandestină / o copie / o reluare pentru producția de serie, dar cred că, pentru fenomenul larg răspîndit pe care toate acestea îl presupun, distincțiile nu mai au relevanță. Fie că este vorba despre obiecte de artă clasică sau contemporană, fie de bijuterii solitare sau de serie limitată, de obiecte de haute couture sau de obiecte veritabile de artă populară, toate intră în vertijul imitațiilor, al replicilor, al producției de masă, prin reduplicare și imitare. Și, prin asta, sub incidența kitsch-ului. Există replici ale Cinei celei de taină, ale Giocondei, ale Nopții înstelate, ale Țipătului, ale Persistenței memoriei (toată lumea a auzit de ele, nu întrebați de autor însă), era să uit Sărutul, dar și ale genților, ale colierelor, ale pantofilor marilor case de modă, există înlocuitori ai diamantelor, producții de serie mare ale imitațiilor bijuteriilor celebre, ale ceasurilor de brand, după cum există replici ale iilor străvechi sau ale războaielor de țesut etc. Lista este atît de lungă încît mă feresc să o încep, de teamă să nu pierd ceva. Există pînă și pandore, converși, rolexuri etc., care doar seamănă cu cele de la care le-a plecat numele. După cum există, și mai trist, imitații la imitații. E loc pentru toată lumea sub soare... Și un public sau un consumator pentru orice.
...Interesant mi se pare că există, deopotrivă, omul-kitsch. Cel care imită pe cineva celebru, de multe ori, cîntăreț, actor, sportiv. Sau pe cineva care e la modă (surorile bogate și celebre, domnișoare din reality-show-uri etc.). Îl imită pentru că (presupun că) îl admiră. Sau pentru că e un model aspirațional (e la modă pînă și termenul). Îl studiază, îl asimilează, îl consumă de la distanță. Imitația se oprește de cele mai multe ori la obiecte vestimentare, bijuterii, coafură, poate, limbaj și gesturi. La ce se vede și, în consecință, la poate fi văzut sau recunoscut, după ce a fost copiat.
Răspîndirea kitsch-ului este în directă conexiune, pe de o parte, cu tendințele vremii (și aici, aș zice că gestul-kitsch e cel mai vizibil: e la modă să ai, exemplific anapoda, pitici de grădină sau țigări electronice, magneți de frigider din toate locurile de călătorie sau să arunci bani în toate fîntînile lumii, nu are importanță că ar conta doar Fontana di Trevi) și, deci, cu reverberarea faptului sau a obiectului în gustul comun, iar, pe de alta, cu lipsa de discernămînt (aș adăuga, de educație, cred orbește în puterea educației):
...De ce ți-ar trebui o Bocca de la Verità în bucătărie...?
...deși e posibil să te visezi peste noapte Audrey Hepburn la filmări, la asta nu m-am gîndit pînă acum.
Foto: Ema Cojocaru