O zi obișnuită
Nu știu cum vă descurcați cu nisipul zilei care tocmai s-a dus și nici ce faceți cu el, dar mie mi se întîmplă cam așa: mă pun, uneori, seara în pat și stau cu ochii în tavan și mă întreb ce-am păstrat din cele 12 ore care au trecut. Mestec în cap tot felul de imagini și de texte care mi s-au derulat prin fața ochilor. Le-am citit pe repede înainte. Unele m-au interesat, altele m-au lăsat rece. Nu contabilizez timpul pe care l-am pierdut dînd, aiurea, refresh pe Facebook. Cel mai probabil, am scris niște mailuri, am dat și am așteptat niște telefoane sau niște mesaje. Am înotat o oră și singurul timp pe care l-am simțit că se dilată sub ochii mei e făcut din minutele care par înțepenite pe cadranul ceasului rotund de pe unul dintre pereții albi al bazinului.
La Los Angeles s-a deschis un muzeu al inimilor frînte. Pe lîngă tot felul de însemne ale despărțirilor, o femeie a ales să-și aducă, pentru a fi expuse, implanturile mamare, pe care și le-a scos, după ce s-a despărțit de soțul care o convinsese să și le pună.
Din articolul „Simone de Beauvoir, scadaloasa“ din Le Nouvel Observateur cel mai mult mi-a plăcut imaginea acestei femei, care a scris Al doilea sex, prinsă într-un amor contorsionat și imposibil pentru Sartre: avea 44 de ani cînd l-a întîlnit pe tînărul de 27 de ani, brunet, care e fascinat de inteligența ei și i se pare foarte frumoasă. El era Claude Lanzmann. Și relația lor a continuat mulți ani.
Acum ceva timp, m-am apucat să recitesc Vorbește, memorie a lui Nabokov, pentru că cineva mi-a pomenit de ea. Începutul, pe care-l uitasem, are ceva atît de frisonant și mi se tot învîrte în minte: “Am aflat totuși că un tînăr cronofob a intrat într-un fel de panică vizionînd pentru prima oară niște filme făcute în familie cu cîteva săptămîni îniante de nașterea sa. (…) Dar ceea ce l-a înspăimîntat în mod deosebit a fost vederea unui cărucior de copil, nou-nouț, stînd acolo pe veranda de la intrare, cu aerul infatuat, de uzurpator, al unui sicriu.” N-am avansat cu cititul pentru că m-am oprit la imaginea asta care, mi se pare că închide în ea întreaga promisiune și angoasă a unei vieți noi. Nu știu de ce, mi-am imaginat că acel cărucior de copil trebuie să fi fost alb, mare, cocoțat pe niște roți cu spițe.
Apoi, mă obsedează, de cîteva săptămîni, o înîlnire, avută într-un avion, cu un puști. Și amintirea ei se reia. N-am schimbat nici o vorbă cu el. A lucrat tot drumul la un grafic extrem de complicat, de neînțeles pentru mine. Văzîndu-i și pe ceilalți din grupul cu care călătorea m-am gîndit că, cel mai probabil, mergeau la un concurs internațional de fizică. La un momen dat am văzut pe ecranul laptopului fraza asta: It looks like a wave. Și, habar n-am de ce, mi s-a părut atît de adevărată. Apoi, băiatul s-a dus la baie. Cînd s-a întors, vecinul așezat spre culoar adormise. Stătea lîngă el și nu reușea să facă gestul acela mic, firesc, să-l trezească și să-l roage să-i facă loc ca să poată să ajungă la locul lui de la geam. Au trecut cîteva secunde. El aștepta în continuare pe culoar. Ne-am întîlnit privirile. Apoi, l-am mișcat pe vecinul meu de scaun, care s-a trezit și situația s-a rezolvat. Zîmbetul de mulțumire al băiatului mi s-a părut dezarmant. Mă gîndesc la el cu drag.
Zilele trecute, la Dristor, a urcat în metrou o femeie care nu vedea. A stat pe un scaun exact în fața mea. Ținea strîns, în brațe, un copil blond, cu niște ochi mari, albaștri. Era acolo o infinită dragoste și tot atîta nesiguranță.