O viaţă

Sînt într-un tren ticsit, în care n-ai unde să arunci un ac. Sfîrșitul de săptămînă și sărbătorile îi pun pe oameni pe drumuri. Familiile, oricît de risipite ar fi, vor să se reunească. La mine e o călătorie neprogramată. Merg la înmormîntarea ultimei bunici. N-am fost foarte apropiate, dar ne știam de-o viață. Prenumele meu e al ei. Și mai am, cu siguranță, niște gene moștenite pe line paternă, în cine știe în ce combinație. 

Amintirile cele mai vii cu ea le am din copilărie. Lucra la un atelier de tricotaje și căra niște genți uriașe burdușite cu flanele, pe care le finisa pînă noapte, tîrziu, acasă. Habar n-am dacă îi plăcea ce făcea. Sau la ce se gîndea cînd cosea mînecile și piepții acelor haine aspre. În garderoba mea se aflau, în acele vremuri, pantaloni strîmți pe picior, din lînă, pe care îi purtam pe sub sarafanul uniformei, și pulovere în care aș fi rezistat și la Polul Nord. Toate tricotate de bunica, la o mașină uriașă, într-o hală în care roboteau femei de toate vîrstele. Mirosurile le-am păstrat intacte. Cel de motorină era cel mai pregnant dintre toate. În bucătăria de bloc a apartamentului în care au locuit toată viața se combina cu unul dulceag, de mîncare gătită: tocănițe cu carne și cu sos de roșii, varză călită și ouă în tigaie. Mă fascinau sertarele dulapului ei de bucătărie. Încăpeau în ele tot felul de mărunțișuri, care mai de care mai tentante pentru un copil. 

Chiar dacă pare ciudat, nu știu să spun mare lucru despre ea: o femeie care a născut doi băieți și care s-a căsătorit la 22 de ani. Pe lîngă serviciul ei a mai avut unul cu normă întreagă: să-l servească pe bunicul fără să i se pară ceva prea mult sau prea greu. Probabil că l-a iubit. L-a făcut dependent de ea și ăsta a fost felul ei de a i-o arăta. Știam că ține la noi, la nepoți, dar întotdeauna a păstrat o distanță. Nu-mi plăcea să rămîn la ei peste noapte. Mi se părea că în casa lor nu se rîdea niciodată.

Glumeam uneori cu ai mei că “maia” n-o să se ducă înaintea lui Mișu de groază că l-ar lăsa singur și că omul n-o să reușească să se descurce. Pînă la urmă s-a întîmplat. Și, cît a stat ea la spital, bunicul și-a sunat în fiecare dimineață băieții să le spună că vrea să bea o cafea. Sau că i s-a făcut foame și că cineva trebuie să-i încălzească mîncarea și să-i pună în farfurie. 

Acum nici unul dintre copii n-are curajul să-i spună că ea nu se mai întoarce acasă. Cum nu i-au zis nici că bunica nu s-a mai trezit după atacul cerebral.

Ana și Mișu au trăit împreună 65 de ani.