O, tu, Ateneule! O, tu, Enescule! O, tu, Victorie!

Dacă vreodată am desfășurat deasupră-mi ceru limpede și-n propriu-m cer cu propriile-mi aripi am zburat: dacă am înotat jucîndu-mă-n profunde infinituri de lumină, iar libertatea mea a devenit o înțelepciune de pasăre – dar iată cum vorbește libertatea mea de pasăre: „Privește, nu există nici un sus nici un jos! Aruncă-te-mprejur, `nainte, înapoi, tu – preaușorule! Cîntă! Nu mai vorbi de-acum `nainte! (Așa grăit-a Zarathustra, Friedrich Nietzche, Humanitas, ediția 2012, p. 278)

Pînă la următoarea călătorie în lumea Ultimilor martori ai Svetlanei, facem un popas în lumea Victoriei Vassillenko (numele domnișoarei spune totul) din Bulgaria, artista care și-a trăit visul cîștigînd unul dintre cele mai prestigioase trofee din domeniul muzicii clasice internaționale: premiul I (secțiunea pian) în cadrul celei de-a XIV-a ediții a festivalului internațional de muzică clasică „George Enescu”. Că tot veni vorba despre vise, sloganul acestei ediții a festivalului a fost „Trăiește-ți visul”, iar organizatorii nu au glumit cînd și-au propus acest scop. S-au pus imediat pe treabă, au demarat o campanie de mediatizare în care ne-au rugat să ne împărtășim visul nostru, al publicului iubitor de muzică clasică (și nu numai), au organizat o proiecție spectaculoasă de lumini pe fațada principală a Ateneului – în ultima noapte de spectacol -, evidențiind o parte din visele artiștilor și ale publicului larg, și, spre marea mea bucurie, visul meu de a participa la un astfel de eveniment a fost împlinit cu ajutorul organizatorilor, care mi-au adresat invitația de a participa la ultimele seri ale festivalului: recitalul cîștigătorului ediției din 2014, Josu De Solaun, și finala secțiunii de pian; 24, respectiv 25 septembrie.

O, tu, Ateneule! O, tu, Ateneule!

Care este unul dintre visele mele? Ei bine, l-am trăit acolo, în acele două seri, la Ateneu. Dar oare ce înseamnă să visezi în Ateneu? Ce înseamnă să zbori prin norii cei mai înalți ai muzicii clasice internaționale? Mărturisesc că Ateneul nu-mi este străin, am mai trăit momente de reverie în prezența lumii și culturii înalte așezate pe portativ literar de Hortensia Papadat-Bengescu, în prezența notelor muzicale ale lui Vivaldi, Rachmaninov, Verdi, Debussy, Liszt, Chopin, Brahms, Schubert, Strauss, Porumbescu, Enescu, Tchaikovski, Bach, Beethoven sau, așa cum i-am amețit pe unii prieteni din anturaj, de obsesia mea pentru flautul și pianul lui Mozart (o, tu, Mozarte, micul meu păcat artistic!). Ateneul, un edificiu cultural care rămîne un punct important în panteonul cultural românesc și internațional, te transpune într-o altă lume de fiecare dată cînd începi să pășești pe scările din exteriorul acestei clădiri. Este un loc al liniștii sufletești, este locul în care, odată intrat, se stinge existența lumii din afara acestuia, este locul în care ai totul: muzica, istoria și cultura acestui popor. Așa mi s-a întîmplat și de aceste două dăți: m-am pierdut pe sub cupola care a trasat destinul unor noi artiști internaționali. Aceste imagini îmi aduc aminte de Domnul Carol, așa cum maestrul Domn Djuvara îl numește pe Regele Carol I, și de reformele sale de la începutul secolului al XIX-lea, momente de glorie europeană (în cultură, în special, prin Kogălniceanu, Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Conta etc.), reforme care au continuat de-a lungul întregului secol și care au pus bazele culturii pe care o studiem și astăzi. Ateneul este unul dintre pilonii acestei culturi și este o emoție.

Visul meu sunt notele, visul meu sunt partiturile, visul meu sînt artiștii!

Ahotnic de muzică clasică, dar amator, mă văd reținut să cuvînt asupra detaliilor tehnice pe care le folosesc artiștii acestui gen, dar ce pot face eu este să simt, să vorbesc și să scriu despre ceea ce simt, despre vitalitatea pe care mi-o aduce muzica, despre mesajul pe care mi-l transmite orice interpret, despre dialogul pe care-l am cu notele, cu artistul, cu acest idiom fără de care viața mea nu are sens. Anatomia partiturilor care mă înconjoară, mă îmbrățișează, cu care dansez în cealaltă lume, cu care plutesc deasupra divinității, care mă ajută să cunosc cuvintele din diferite texte literare, care mă ajută să dorm, să visez, pe care le visez și de care sînt pur și simplu îndrăgostit. Îndrăgostit am fost și de cele două seri pe care le-am petrecut la Ateneu și îi datorăm mulțumiri rapsodului național pentru toate aceste momente.

Venit cu o jumătate de oră înainte de startul primei seri, mă așez pe locul cîștigat la loteria viselor enesciene, îmi scot caietul cu notițe, fac repede o fotografie, o postez pe Instagram și pe Facebook (m-ați prins, sînt omu` cu socializarea), îmi închid telefonul și stau zece minute să simt atmosfera de dinaintea recitalului maestrului Juan. Lumea începe să apară în ultimele zece minute înaintea evenimentului, îmi duc privirile spre bolta încununată cu cele mai importante momente istorice prin care a trecut poporul român, cu nume celebre din istoria culturii românești, cu îngeri și Afrodite împietriți de Medusa, cu cele cincisprezece candelabre de deasupra scenei, o scenă care-și așteaptă actorul principal al serii. Juan întră în aplauzele gălăcioase ale noastre, se prezintă în fața noastră prin multiple reverențe, unii spectatori încă se mai așază pe locurile lor, alții încă mai șușotesc, Juan se așază pe scaunul din fața pianului, închide ochii, ridică brațele pînă la nivelul clapelor, stă cîteva secunde cu ele ridicate (parcă le spune ce urmează să facă) și începe să le plimbe prin pădurea narativă (sintagmă pentru care-i mulțumesc lui Umberto Eco) a portativului lui Schumann – Davidsbundlertänze op. 6, pentru mine, Schumann, la prima audiție, apoi continuă, conform calendarului pe care-l am în mînă, cu Brahms – Three Intermezzi op. 117, Schumann – Toccata în Do Major op. 7, Chopin - pe care, de altfel, cu modestie o spun„, l-am recunoscut de la primele note – Impromptu op. 36/Nocturne nr. 1 op. 62/Scherzo op. 39/Ballade op. 52, Polonaise – tot la prima audiție – Fantaisie op. 61 și Wagner/Liszt – Isoldens Liebestod.

Dar dincolo de aceste denumiri de partituri pe care un amator ca mine nu are cum să le înțeleagă sau să le rețină vreodată, au fost momentele așezate pe note, prin artist. Modul în care îi zburau degetele pe clape, modul în care a pus notele să se lupte deasupra pianului și cum le-a trimis în lobul urechilor noastre, cum ne-a încremenit pe toți cei prezenți prin sufletul său pe care, cîteodată, parcă îl vedeam exilat de corpul său, de metamorfoza artistului, de cea a noastră, de mișcările sufletelor aflate în acea încăpere și de spiritul iluștrilor artiști care-și aveau reprezentațiile prin Juan. La un moment dat, cred că pe la jumătatea reprezentației, trăiesc și acum momentul, acea luptă istorică între partituri a fost întreruptă de o notă sibilinică, lăsată liberă, nevinovată - vorba lui Salieri -, în incantația războinică ce avea loc. Acea notă a adus liniște, ne-a adus pe toți participanții cu picioarele pe pămînt, ne-a petrecut, dacă vreți, prin cercurile înalte ale Raiului.

Victoria unei Victorii

Nu îmi plac competițiile între artiști, această idee de a pune față-n-față oameni talentați pentru ca noi, spectatorii, să judecăm care dintre ei este cel mai bun nu este un sentiment tocmai plăcut, dar sînt conștient că acestea îi fac mai buni, mai concentrați, mai responsabili și îi încurajează să se perfecționeze în domeniul lor. De un fapt eram sigur în cea de-a doua seară a competiției, în finala probei de pian și ultima zi a concursului: voi fi martorul unei lupte aprige între cei trei, dacă vreți, gladiatori ai clapei: Danos Quinteros din Chile, Victoria Vassilenko din Bulgaria și Takuma Ishii din Japonia. Să ținem minte aceste nume și să le repetăm în discuțiile noastre! Ei sînt viitorul pianului!

Danor și Takuma au pregătit, surprinzător pentru mine, execuția aceleiași partituri: Rachmaninov op. 18 nr. 2 în do minor (Moderato / Adagio sostenuto – Piu animato – Tempo I / Allegro scherzando), iar Victoria a ales să execute concertul pentru pian din registrul lui Brahms op. 15 nr. 1 în re minor (Maestoso / Adagio / Rondo: Allegro non troppo).

Rachmaninov este atît de sofisticat, atît de greu de exprimat și, în același timp, atît de frumos. Diferența dintre cei doi mesageri ai lui a făcut-o, cred eu, siguranța pe care au transmis-o juriului. Mă uitam la președintele juriului, eram foarte curios, în secundele de liniște dintre partituri, să-i văd reacțiile, să-i simt judecata. A fost clar pentru toți cei din sală că japonezul a dovedit mai multă siguranță în execuție – el ocupînd chiar locul II. Sigur, Donor mi-a aruncat acel flaut care m-a împietrit practic și care mi-a bucurat sufletul. A fost magic. La Takuma am apreciat precizia, siguranța, metamorfoza și mă tot gîndeam la această simbioză ruso-japoneză, două culturi total diferite, iar japonezul era atît de concentrat încît aveai impresia că nu-l mai găsești pe acel mititel emotiv de la primele reverențe în fața noastră, mititelul se transformase parcă în Hulk, transpira deseori, își căuta batista pe care o așezase deasupra pianului, a avut răbdare cu noi, cu el și cu Rachmaninov. Cei doi au dat ceea ce aveau mai bun din tolba anilor grei de pregătiri pentru aceste momente, au fost la cel mai înalt moment de pregătire din viața lor, au fost magici și i-am aplaudat cu poftă după reprezentații. Of, ce frumos a fost! Băieți, ați fost perfecți!

Între cei doi a intrat Victoria, partea slavă a competiției. Victoria a știu încă de la intrare cum trebuie să ne trateze sufletele și a început bine. Nu știu alții cum au simțit-o, dar a intrat atît de sigură pe sine încît mi-am zis că vom vedea ceva special în seara asta de la Brahms. Spiritul lui Brahms a fost în sală, a intrat în același timp cu Victoria. S-a prezentat, a zîmbit, și-a așezat scaunul, s-a uitat la Axelrod, dirijorul orchestrei filarmonicii „George Enescu‟, a închis ochii pentru cîteva secunde și a atins prima notă. Ce s-a întîmplat după aceea a făcut istorie. Șatena cu părul lung, creț, care purta o brățară roșie să nu sufere de vreun deochi din partea publicului, a intrat într-o transă din care a ieșit victorioasă. Mișcările corpului, ale mîinilor, strînsul pumnilor atunci cînd pasa notele filarmonicii, modul în care îi zburau degetele pe clape, această iluminare a serii, comunicarea cu Axelrod, cel care i-a oferit cel mai frumos sunet de flaut al serii și cel mai frumos sunet de trompetă franțuzească (dacă nu mă înșel) și tot ceea ce făcut această artistă completă. Brahm a fost, în acea seară, prin ea, vioi ca Mozart și Vivaldi, sofisticat ca Rachmaninov și Bach, liniștit ca Verdi și Chopin. A fost seara lor, a acestui cuplu divin. Axelrod a simțit-o, nu a fost nevoie de prea mult efort pentru ca cei doi să înțeleagă că este seara ei și el a ajutat-o într-un mare stil. A, da, și încă ceva despre prestația Victoriei: președintele juriului a simulat notele alături de ea, a ridicat mîinile și a dirijat-o de la distanță (poate o fi făcut-o și la băieți, dar nu l-am prins), am simțit acel schimb de cuvinte prin note și a fost, encore un fois, magic! Felicitări, Victoria, și îți mulțumesc! Ce frumos! Ce frumos! Ce frumos a închis cortina festivalului Victoria!

Revenind la filarmonică, nimic, dar nimic din acea seară nu ar fi fost posibil fără participarea extraordinară a orchestrei filarmonicii „George Enescu‟. Fără acest mare John Axelrod, absolvent al Universității Harvard, cu reprezentații de excepție care nu vor încăpea în această descriere, fără iscusința sa, fără modestia sa exagerată și fără umila echipă care a transmis un sentiment de respect profund față de dirijor, de concurenți, față de juriu și de noi, fără toți acești oameni nimic nu ar fi fost posibil. Dar Axelrod a făcut ceva mai mult pentru concurenți: le-a oferit încredere, le-a întins mîna și i-a asigurat, prin fiecare notă, că cei trei sînt cei mai buni din sală, i-a relaxat, le-a zîmbit de multe ori, i-a invitat să-l hrănească cu note, i-a invitat, de asemenea, într-un dans deasupra lumii, un dans la care noi am avut plăcerea și deosebita onoare să participăm. Mulțumesc, Domnule Axelrod! Mulțumesc, dragă Filarmonică!

Seara a fost încununată de proiecția de imagini cu mesaje pe care le-au transmis artiștii și iubitorii de muzică clasică cu privire la tema acestei ediții a festivalului „Trăiește-ți visul‟.

Vă mulțumesc, dragi organizatori, că ați îndeplinit visul unui umil amator de muzică clasică și vă aștept să ne bucurați urechile, sufletele și să ne oferiți aceste zîmbete de fericire în fiecare an.