O pandemie în oglindă
Nu pot să trec peste impresia pe care o am uneori că toate recentele tehnologii și forme de comunicare, smartphone, laptop-uri, computere, cu sms-urile, Internetul sau nenumăratele (deja) tipuri de rețele de socializare, ar fi fost parcă dezvoltate și perfecționate tocmai în așteptarea momentului actual, al „distanțării sociale” globale. Nu, nu fac vreo teorie a conspirației, ci doar un soi de exercițiu imbecil pe care vreau totuși să-l duc la capăt.
Mă gîndesc că dacă necazul ăsta ar fi apărut acum vreo treizeci de ani, fenomenul ar fi fost și mai greu de suportat. Totodată, nu pot să nu mă întreb și dacă o asemenea „modă” a izolării ar fi prins la fel de tare în condițiile de atunci. Acum, avînd la îndemînă toate tehnologiile astea, parcă omenirea ar fi cerut pur și simplu un motiv pentru care indivizii să stea închiși în case și să le exerseze din plin, să se joace cu noile jucării, fără să mai trebuiască să piardă vremea cu drumurile și tot felul de alte corvezi.
E o ocazie specială să rafinăm la maximum comunicarea electronică de toate felurile, să profităm de toate avantajele ei, dar să-i descoperim mai bine și lipsurile. Cred că specialiștii și inventatorii în domeniu ar trebui să fie fericiți. Li se oferă posibilitatea unui experiment cu aceste instrumente, la scară globală, așa cum nici n-ar fi putut visa vreodată. Acum își pot da seama cu precizie ce-au făcut bine și ce rău, ce funcționează și ce nu.
Probabil că, așa cum multă lume spune deja, o mulțime de lucruri se vor schimba după ce se va fi încheiat pandemia. Va crește desigur și obișnuința și dependența comunicării, lucratului și socializării prin intermediul smartphone-ului sau al laptop-ului.
Aici vreau să vin însă și să răsucesc lucrurile. Ce ar fi dacă următoarea catastrofă mondială va fi legată, dimpotrivă, de virusarea întregii rețele de dispozitive de comunicații? Dacă va veni și un moment invers? Un COVID al aparatelor electronice care va rupe legăturile dintre ele așa încît să nu mai funcționeze, iar comunicarea să nu mai fie posibilă decît față către față și nimic să nu se mai poată realiza decît prin deplasare la fața locului. Nu e un scenariu nou. Există deja o mulțime de filme care au speculat genul ăsta catastrofă posibilă. La o scară redusă, ceva s-a întîmplat chiar și în realitate. Cînd uraganul Katrina s-a abătut asupra coastei de sud-est a Statelor Unite, n-au mai funcționat bancomatele și n-au mai putut fi folosite cardurile bancare, iar oamenii au rămas fără cash. A fost un fel de mică Apocalipsă.
Ar fi un cataclism în oglindă față de cel de acum, care ar face să se strîngă din nou relațiile fizice dintre oameni. În acele condiții, cuvîntul de ordine ar putea fi „apropierea socială”. Ni se va spune: ieșiți din case, vizitați-vă, adunați-vă și cunoașteți-vă mai bine, vorbiți direct, îmbrățișați-vă și pupați-vă; nu mai încercați să folosiți telefoanele și calculatoarele; aruncați-le! sînt periculoase!
Oare ar fi mai bine? Nu știu. Nu pot decît să mă gîndesc că omul care are numai mămăligă visează la o pîine, iar celui care are parte doar de pîine tare i-ar plăcea o mămăligă.