O noapte la Cazino

10 iulie 2017   DILEMABLOG

Am avut șansa să fiu invitată într-o seară, la un Cazino elegant din București. Spun „șansa” pentru că n-am avut niciodată ocazia să pătrund în acel univers care pentru mine era cunoscut doar din lumea cărților sau a filmelor, în special a celor americane. Îmi făcusem, așadar, o imagine romanțată despre lumea jucătorilor. Vedeam, cu ochii minții, mesele strălucitoare de joc în jurul cărora stau adunați oameni eleganți, îmbrăcați de seară, ei în smoking, ele în rochii scumpe, asortate cu bijuterii extravagante și parfumuri de nișă. Pe scurt, pentru mine, lumea cazinoului era o lume a pasiunii trăite din plin, cu toate detaliile cerute de luxul acestui viciu.

De la intrare, însă, în timp ce dădeam buletinul și așteptam să mi se facă poza (măsură luată contra jucătorilor interziși), în locul adierilor de parfum visate, nările au început să-mi fie gîdilate de arome de mîncare. După ce am trecut de o mică sală plină cu păcănele, am ajuns în sala de jocuri. Imaginea pe care o avusesem în cap pînă atunci se încăpățîna să se suprapună peste realitatea care mi se desfășura în faţa ochilor. Însă fără succes.

Jucătorii mei „glamour” erau de fapt oameni îmbrăcați „comod”, majoritatea purtînd tricouri, blue jeans și adidași. Femeile fatale, cu portțigaret și mănuși lungi, pe care le crease fantezia mea, erau de fapt niște doamne care arătau cel mult casual, făceau turul bufetului suedez, își încărcau farfuriile și se așezau, preocupate de mîncare, la orice masă disponibilă. Mesele fiind pline de șervețele, unele folosite, de pahare abandonate sau de platouri lăsate de la alți meseni care se deplasau en passant. Domnii ferchezuiți la care visam erau, de fapt, în marea lor parte, niște puști tatuați, unii cu aparat dentar, un soi de pierde-vremea și, probabil, banii părinților, într-un soi de distracție cool.

Bineînțeles că, pînă să fiu antrenată în discuția înflăcărată care avea să aibă loc la masa unde eram invitată, am tras cu urechea la subiectele dezbătute pe la celelalte mese. La una, un grup intact de persoane vorbea răutăcios despre o rudă zgîrcită; la alta, trei britanici și doi nemți se hlizeau pe teme adolescentine. Crupierii, plictisiți, împărțeau profesionist cărțile, bîrfind între ei o colegă despre care am aflat că, deși e o „fifi” întreținută, nu a catadicsit să dea bani pentru cadoul unuia dintre ei, căruia tocmai i se născuse primul copil.

Într-un mod bizar, la masa unde eram campată s-a iscat însă o discuție serioasă. La fel de nepotrivită pentru locul unde mă aflam, dar extrem de relevantă pentru concluzia la care aveam să ajung la finele serii. Pe scurt, se încinsese un ping-pong verbal pro și contra comunismului.

Pe de o parte se argumenta faptul că teoria a fost pervertită de un sistem ticăloșit, pe de alta, că teoria n-are nimic de-a face cu practica, pentru că ideea egalității propovăduite de comunism este una dezastruoasă și contrară firii umane. De unde și celebra anecdotă potrivit căreia un profesor de economie, dorind să le demonstreze studenților de ce sistemul comunist e unul falimentar, le-a propus să lucreze împreună la un proiect, urmînd ca notele primite de fiecare în parte să fie egale, medii ale notei generale. Bineînțeles, cei care au lucrat mai mult au fost, în prima etapă, nemulțumiți pentru că au primit aceeași notă cu cei care n-au lucrat nimic sau aproape nimic, urmînd ca în a doua etapă să muncească mai puțin, iar la final, să nu se mai implice deloc. La finalul proiectului, toți studenții au picat, concluzia fiind una simplă: egalitatea în comunism se va face întotdeauna la nivelul minim, nu la cel maxim.

Revenind însă la contextul acelei seri, nu m-am putut abține să nu conchid, amuzată, că unele lucruri este mai bine să le lași în imaginație și în domeniul purei teorii. Realitatea din spatele lor este, în cel mai bun caz, banală. Personal, imaginea grandioasă pe care mintea mi-o făurise de-a lungul anilor despre lumea cazinoului s-a dovedit a fi una ternă. În cel mai rău caz, via discuția despre comunism, teoria pusă în practică poate distruge generații, iar argumentul potrivit căruia ideea comunismului e bună, dar a fost prost aplicată nu e decît încăpățînarea unora de a nu renunța, nici cînd realitatea îi ia de guler, la poezia pe care au încă privilegiul să o poată recita.

Mai multe