O noapte într-un spital „de provincie”

Deși am copilărit la Cluj și sînt oarecum familiarizată cu gustul slăninii, cu rîntașurile și zemurile aite și cu excesul de smîntînă în orice, de data aceasta mîncarea ardelenească m-a învins. A fost suficient un popas la un han de pe lîngă Avrig, chiar în prima zi de călătorie, unde n-am ascultat de gîndul cel bun să comand clasicul și inofensivul snițel, ba chiar m-am încumetat și la un papanaș care presupun că a fost bomboana de pe colivă. Rezultatul – „mi s-a aplecat”, cum s-ar zice în popor. Dar „mi s-a aplecat” rău. Și pentru că eram cazați la un hotel în mijlocul cîmpului, iar medicamentele pe care le aveam la mine n-au avut nici un efect, pe la 2 noaptea, mi-am închipuit că unica salvare ar fi camera de gardă a spitalului din cel mai apropiat oraș – Alba Iulia.

Mai întîi a trebuit să trec peste prejudecățile legate de spitalele județene. Din ceea ce văzusem pe la știri, rămăsesem cu impresia că în astfel de stabilimente care arătau devastate, ca după bombardament, vii ca să mori, nu ca să te faci bine. Apoi, a trebuit să găsim spitalul, ceea ce s-a dovedit a fi mult mai dificil decît mă așteptam, într-un oraș adormit și complet pustiu, fără magazine nonstop, unde nu întîlneai pe străzi nici măcar vreun taximetrist sau un bețiv întîrziat ca să pui o întrebare. După ce ne-am învîrtit la nesfîrșit într-un sens giratoriu la care ajungeam inevitabil, ghidîndu-ne vag după un indicator pe care scria SPITAL, am avut noroc cu angajatul unei benzinării. În sfîrșit, am nimerit spitalul și aici am avut prima surpriza. Era o clădire mătăhăloasă, tipică pentru orice spital, însă odată ce intrai înăuntru, la „Primiri urgențe”, aveai senzația că ești într-o clinică particulară (ba multe dintre ele arată chiar mai prost decît ce am văzut la Spitalul Județean din Alba). O secție curată, renovată, impecabilă. Am prins un pic de încredere. În plus, în sala de așteptare nu era nimeni și am răsuflat ușurată – trecusem prin experiența spitalelor de urgență din București unde dacă erai „urgență minoră” nu prezentai nici un interes și erai lăsat să aștepți ore în șir pînă cînd renunțai și te întorceai la fel de bolnav acasă. Însă se pare că albaiulienii se îmbolnăvesc mai greu sau mai puțin subit.

Am fost preluată imediat de la recepție de către una dintre doctorițele de gardă. Tînără, drăguță, amabilă, ca toată lumea din Ardeal. Așadar, nu toți doctorii tineri fac gărzi prin alte spitale ale lumii și nici măcar nu rîvnesc după un post mai bun la Cluj sau la București. După consult, m-am pomenit într-un salon, întinsă pe un pat, cu o perfuzie – un cocktail care m-a ajutat să-mi revin destul de repede, mai ales că aveam filmare a doua zi. Dacă n-ar fi fost perfuzia probabil că aș mai fi bolit încă vreo 3 zile. După vreo zece minute a mai apărut încă un pacient nocturn, un om de pe la țară, cu crampe puternice la stomac. Aceeași întrebare – „Ce ați mîncat?”. „Păi, pește la conservă cu ulei, pus de mama, de casă, adică!”. Numai cînd mă gîndeam, mi se întorcea din nou stomacul pe dos. Omul era speriat – „N-am fost la spital în viața mea… dar acu a fost musai, nu mai pot de durere!”. I s-a pus și lui perfuzia salvatoare și așteptam amîndoi, în tăcere, să ne cheme la ecograf. El gemea ușor, că doar d-aia era la spital, mie începuse să-mi treaca greața și eram gata să adorm. Ni s-a repartizat cîte un infirmier – fiecare cu pacientul lui (așa ceva nu se întîmplă, de regulă, în București unde un infiermier are grijă de zece pacienți deodată, atunci cînd nu-și pierde timpul la cafea și țigară). Cei doi stăteau răbdători pe cîte un scăunaș în dreptul paturilor noastre. Eu aveam parte de o femeie voinică, genul gospodină, omul cu crampe, de un bărbat mai vîrstă, genul bodyguard de Farmacie. „Nu vreți să vă învelesc cu o pătură?”.

La ecograful de la etaj, ne-au dus cu niște cărucioare. „Nu e nevoie, pot să merg!”, am zis. „Stați acolo, poate ametiți de la perfuzie…” În fond, era job-ul lor. Am străbătut holurile pustii și întunecate, cu pungulețe și firele după noi, împinși de cei doi. Tipul de la ecograf avea un pic de arțag. „Greață și vărsături! Păi atunci ar trebui să-mi fac și eu o ecografie…”. „Nu sînt din oraș, eram într-un hotel în mijlocul cîmpului…”, am încerc eu să mă scuz. „Și cînd vi s-a făcut rău?”. „Aseara, pe la unșpe.”. „Și de ce n-ați venit la unșpe?”. M-am prins că-l trezisem din somn.

Înapoi, în salon „pînă se gată perfuzia”. Infirmiera mea are brusc chef de vorbă. „Pînă la urmă, ce ați mîncat?”. „Păi, un mușchi de porc, împănat… cu slăninuță. Și, un papanaș! Unul singur, că erau doi.”. Se uită la mine neîncrezătoare: „N-are cum să fie de la slănină!”. „Ba da, eu acasă nu mănînc slănină!” „Cum adică nu mîncați?! Chiar deloc?”. Parcă aș fi fost picată din lună.

Afară, se ivesc zorii, în curtea spitalului încep să ciripească păsări. Mă simt deja mai bine. Doctorița de gardă nu vrea să-mi ia bani. Reușesc să-l conving pe infirmierul omului cu crampe care a ațipit în patul său. 10 lei. „Să-i împărțiți cu colega!” „Sănătate să aveți!”

Una peste alta, experiența cu spitalul „de provincie” de la Alba a fost una aproape plăcută.