O experiență

Cele mai multe povești de pe lumea asta încep bine și se termină fără happy end. Știm toți asta, dar ne purtăm ca și cînd nu ne-ar păsa pentru că tocmai noi am putea să contrazicem regula și să dăm peste cap statisticile.

Prin octombrie, am primit un mesaj: „Bună, numele meu este Nicoleta Lefter. Vreau să fac un one woman show după textul tău, Aleargă. Aș vrea să ne vedem la o cafea să vorbim puțin.” Și ne-am întîlnit. Noi două, apoi și cu coregrafa Sivia Călin. Ne-am înțeles, am făcut echipă bună, am vorbit despre literatură, am rîs mult, ne-am împrietenit.

N-am o relație foarte apropiată cu teatrul. Dar m-am îmblînzit. Și am fost curioasă cum poate funcționa textul meu spus de o altă voce decît cea pe care o aveam eu în cap cînd l-am scris. Aș zice că a ieșit un performance mai mult decît un spectacol. Curat și simplu. Ca orice proiect independent, în care oamenii pun mult suflet, timp, idei, energie.

Nicoleta și Silvia au repetat la CNDB. Acolo m-am dus să-l văd „în șantier”. Și m-a impresionat determinarea lor. Mi-a fost teamă ca fragmentele de text să nu se spargă în bucăți dacă sînt scoase din intimitatea lor într-un spațiu deschis, mare și gol. Se pare că n-a fost așa.

Pînă la urmă, premiera a avut loc la WASP, în martie. Am avut un nod în stomac ca altădată la serbare. Știam o grămadă de lume din sală. Unii citiseră cartea, alții nu. Mi-am dorit din tot sufletul să ajungă la ei puțină emoție. Nu e cel mai confortabil text. Dar, din cînd în cînd, în sală s-a rîs, semn că publicul reușește să-și regleze respirația. Și își găsește momente în care să dezamorseze tensiunile acumulate. Ce se întîmpla pe scenă îmi suna familiar și, totuși, atît de îndepărtat.

Urmau să fie zece reprezentații în același spațiu. Și ne-am bucurat. Au fost patru sau cinci. Despre celelalte nu se știe cînd vor fi programate. Îmi imaginez că un producător știe cel mai bine că dacă nu bați fierul cît e cald orice spectacol moare încet și sigur.

Apoi Aleargă a mai fost invitat și în alte spații. Și, iarăși, ne-am bucurat. A rămas deocamdată legat de picior. Să nu vă imaginați că cineva ar fi investit o avere în proiectul ăsta. Sau că altcineva ar fi avut de cîștigat mare lucru. În cel mai fericit caz e vorba despre niște sume modice. În asemenea situații am senzația că, din păcate, doar orgoliile sînt mari.

Un lucru mi-e clar după experiența asta: nu e suficient ca oamenii să plece la drum cu cele mai bune intenții. E nevoie și de întîlnirile și lungimile de undă potrivite.

Altfel, gustul rămîne, cam amar.