O cafea în plus

În urmă cu mulţi ani am descoperit un restaurant pe marginea şoselei dintre Ploieşti şi Sinaia, undeva în dreptul Câmpinei. Era mai mult decît o simplă cîrciumă de pe marginea drumului.

Avea aranjamentul unui restaurant serios, plin de plante în interior (era iarnă) cu mese şi scaune frumoase şi confortabile, cu pianină şi geamuri termopan de bună calitate, cu nişte stinghii aurii cum pe atunci nu văzusem decît în Austria. Servirea era ireproşabilă iar mîncarea de multe feluri şi bine gătită.

Am mai fost de cîteva ori acolo şi de fiecare dată mi s-a părut la fel de bine. Apoi, fără vreun motiv anume, am abandonat locul vreme de cîţiva ani buni.

De curînd l-am vizitat din nou cu o strîngere de inimă, ştiind că de prea multe ori pe la noi, tot ce merge bine, la un moment dat se strică. Fiind vară, am stat afară şi m-am bucurat de ficuşii şi hortensiile de pe terasă.

Un chelner negricios ne-a luat comanda. Era  foarte atent şi pe fază. Părea să aibă la bucătărie tot ceea voiam noi să comandăm de pe lista de menu, ceea ce în România e deja o performanţă.

N-am luat lucruri complicate ci feluri simple care să ne ţină de foame încă vreo oră şi ceva pînă aveam să ajungem acasă. Totul a culminat însă cu o plăcintă vieneză de mere cu îngheţată de vanilie alături. A fost cireaşa de pe tort, cum s-ar zice.

Felurile au venit în succesiunea normală şi nu toate odată sau într-o ordine nefirească aşa cum ştim că se mai întîmplă. Comenzile au fost aduse într-un timp extrem de scurt şi la fel de repede a venit şi nota de plată. Un preţ cît se poate de ok.

Am lăsat bacşiş şi m-am gîndit că despre locul acela merită să scriu chiar la rubrica de recomandări a Dilemei vechi. La plecare, în maşină însă, nu ştiu ce mi-a venit să studiez mai bine nota de plată. Toate erau în ordine, mai puţin o cafea espresso lungă pe care nici n-o comandasem, nici n-o băusem.

Doar cinci lei în plus, dar n-am putut să nu mă gîndesc la păcătoasa mentalitate prin care omul  trebuie el să ciupească neapărat ceva ce nu i se cuvine, ca să se simtă bine. Poate că fără asta n-am mai fi noi. Şi poate că ăsta o fi adevăratul brand de ţară.

Dar iată că în loc să ajungă la rubrica de recomandări, localul a ajuns la Dilemablog.