Nu putem pleca toți
Ieri îmi făceam documentarea pentru un interviu cu scriitorul Răzvan Petrescu. E partea cea mai interesantă a muncii de jurnalist, de fiecare dată. Citești, cauți lucruri, te apropii din ce mai mult de un personaj. Ca și cînd i-ai desena un portret cu creta, în mărime naturală. Redescoperi lucruri pe care le uitaseși. Afli altele de care habar n-aveai și ți se luminează fața. Ziua trece repede. Nici nu-ți mai dai seama cînd se face seară.
La un moment dat am dat peste fraza asta a lui: „Îmi pare extrem de rău că n-am plecat în Belgia, cînd s-ar fi putut, în 1990. Că n-am plecat oriunde.” Era trecută la capitolul neîmpliniri. Discuțiile cu Răzvan Petrescu sînt niște microficțiuni, o joacă infinită cu alter-egourile, dar aici am simțit că e tristețe pură, nedisimulată.
O dezamăgire care sapă tunele în sufletele și mințile multora dintre noi. Cînd vine de la un scriitor, mi se pare și mai frisonantă. Și care revine obsesiv, și după aproape 30 de ani de la Revoluție.
Maică-mea, după mitingul convocat de PSD, mi-a spus: „Dacă eram mai tînără, eu nu mai stăteam aici nici o zi. Nu-mi vine să cred că n-o să scăpăm niciodată de comuniști”.
Frate-miu a plecat în străinătate în urmă cu zece ani. Ne-a fost frică pentru el că n-o să se descurce. Ne-am înșelat. Dar mă sună aproape zilnic și discutăm politică, „despre ce-au mai făcut ăia, pe acolo”. E conectat și revoltat. Nici el n-a plecat de tot, ca o grămadă de alți români. Poate că nici noi n-am rămas definitiv, din moment ce familiile noastre sînt făcute din mai multe bucăți, aflate la atîția kilometri distanță. Și depindem unii de alții.
Înfrîngerile și sfidarea pe care ni le servesc acești guvernanți ne transformă în niște zombie. Care obosesc, uneori, dar nu sînt lăsați să doarmă. N-avem liniște, ziua de mîine poate aduce ceva mult mai gogonat.
Un lucru mi-e cît se poate de clar: nu ne putem face toți bagajele să ne ducem în lumea largă. Și nici nu vreau să mă simt vinovată că nu mi-am dorit sau nu mi-am planificat din timp această plecare. Că n-am luat-o în calcul ca pe o opțiune de viață. Am crezut că se poate trăi și aici, ca oriunde în altă parte, dacă faci ce știi mai bine. Și îți pasă. Resemnarea și oboseala ne pîndesc la fiecare colț de stradă. Le simți cum îţi suflă în ceafă cînd intri într-un spital. Sau dacă ai de rezolvat ceva, la un ghișeu. Nu contează, mereu e greu, exasperant, nedrept. Ceva nu merge. Se complică. Durează.
Nu mai cred că putem schimba România mare, ci doar Româniile mici. Și pentru asta îți trebuie și energie și hotărîre. Altruim și viziune. E greu, dar se poate.