Nu mai am Facebook
Mi-am suspendat contul de Facebook de două săptămîni. 350 de ore fără să mai dau mii de refresh-uri ca să văd ce s-a mai întîmplat în lume, 350 de ore fără să mai citesc mesaje din care să aflu ce s-a mai întîmplat în viața oamenilor din jurul meu, 350 de ore fără virale și dezbateri mîzgălite pe șervețele. Am intrat pe Facebook în 2009 și de-atunci mi-am adunat acolo ca o coțofană veselă toată presa din lume, oamenii, muzicile, filmele, cărțile. De fapt, mi-am creat singură un instrument care să-mi fie absolut indispensabil dacă vreau să fiu la curent. N-am plănuit ieșirea asta, sau, de fapt, s-ar putea s-o fi avut mereu în minte, ca cineva care își promite că într-o zi o să facă o nebunie și o să plece singur pe mare.
Așa că într-o sîmbătă după-masă, după ce tocmai share-uisem un status al Adei Solomon despre opinia larg răspîndită cum că toate filmele românești au un sunet mizerabil (cînd, de fapt, în multe cazuri, sălile de cinema de la noi sînt de vină pentru felul în care se aud filmele), se pornise iar o mică furtună de comentarii, afară era martie și soare, așa că m-am dus la Settings, și în jumătate de minut mi-am dezactivat contul. La cîteva ore după, am început să primesc mesaje, Ești bine, S-a întîmplat ceva, Am văzut că nu mai ești pe Facebook, Mi-e dor de tine etc. Deși locuiesc tot în București și tot pe strada Viitorului, ceva s-a schimbat, o parte din prezența mea printre oameni s-a șters, nu mai sînt acolo unde e toată lumea, e ca și cum aș fi plecat la Polul Nord rămînînd în continuare la zece minute de Piața Obor. Îmi place senzația asta de distanță, și, oricum, cine vrea să dea de mine știe cum să mă găsească.
Problema e că pe Facebook le-aveam pe toate la un loc. Cel mai greu a fost cu știrile. Mi-am instalat pe telefon aplicațiile de la Guardian, BBC, New York Times, plus vreo două agregatoare de știri. Și nici așa n-am reușit să fiu la curent cu tot. Rămîn în urmă, trebuie să trimit mailuri dacă găsesc vreun text care-mi place, folosesc WhatsApp-ul mai des, abuzez un pic de Instagram (degetul meu mare de la mîna dreaptă vrea neapărat să deruleze un feed), mai întreb din cînd în cînd
și, în general, mă obșinuiesc cu ideea că lumea merge mai departe și fără mine.
Între timp, fac tot felul de lucruri despre care sînt tentată să scriu repede pe Facebook. Supriza uriașă e că ele rămîn la fel de tari chiar dacă nu le mai află 2000 de oameni.
Din păcate, pe 1 mai cred că va trebui să mă întorc. Nu prea mai poți fi jurnalist fără să ai Facebook.
Pînă atunci, îmi văd de-ale mele, deschid larg fereastra și ascult piesa asta: