Necunoscutul geografic în expresii, per usum Delphini
Îmi amintesc că, pe vremea cînd învățam capitalele lumii, visam cu ochii deschiși la locuri exotice și îndepărtate, cu nume greu sau imposibil de pronunțat. Deși învățam despre ele, deci erau locuri reale, cu greu acceptam totuși că ele există. Pe atunci, foarte îndepărtat era echivalent cu necunoscut, dar și cu magic, îmi imaginam eu.
Tot în copilărie, atunci cînd te jucai „De-a țările” sau cînd doar voiai să zici că vrei să te duci sau să trimiți pe cineva foarte departe, într-un loc necunoscut, ziceai „în Patagonia”. Asta, pentru mintea noastră de copii, era un fel de „peste nouă mări și nouă țări” sau era echivalentul infantil al lui „la mama dracului” sau al lui „unde și-a înțărcat dracul copiii” și al lui „unde și-a dus mutu’ iapa”, expresii aproape străine și comice, pe care le înțelegeam, dar nu le foloseam.
Acum cîțiva ani, am auzit în gura unui german expresia „a trimite pe cineva în Valahia” – „jemanden in die Walachei schicken” – cu sensul expresiilor de mai sus. Mi-a plăcut, am verificat, am întors-o și pe față și pe dos, am scris despre ea în două rînduri... Acum mai spun doar că atunci cînd un neamț vrea să spună că pleacă în necunoscut sau într-un loc îndepărtat și nefamiliar, folosește numele german al Valahiei. Nu reiau ce am scris atunci. Rezum amintind că Valahia era considerată la mare distanță, aflată pe un teren necunoscut. Adaug doar că germanul de astăzi nu mai știe că sub referința Walachei se găsesc coordonatele unei părți din România de azi. Numele a rămas într-o expresie, frecventă, e adevărat, dar cu iz mitico-magic, fără raportare geografică, pentru foarte mulți germani.
Nu mai puțin interesant mi s-a părut cînd am auzit, acum cîteva săptămîni, într-o conversație cu un chinez, referiri la „a fi în germană” sau „...în Germania” cu semnificația „a te afla în fața unui fapt necunoscut” sau „a fi într-un loc îndepărtat și necunoscut”. Așadar, am gîndit și am întrebat ca să fiu sigură că am înțeles bine – „a fi în germană” este, pentru chinezi, echivalentul a ceva (încă) necunoscut sau neexplorat. Mi-am amintit, firește, de ciobanul moldovean din „Negustor lipscan”, care găsea de neînțeles trenul și spunea neîncrezător: „Cine știe ce ticăloșie nemțască a mai fi”, ascultînd nedumerit explicația – „un fel de căsuțe pe roate și roatele se îmbucă în șine”... Și, firește, cum să nu, de jupîn Dumitrache, cu a lui inapetență pentru „ce să căutăm la comediile alea nemțești, niște mofturi, dăm parale și nu înțelegem nimica”... La Ghica și la Slavici, „îmbrăcat nemțește” însemna îmbrăcat europenește, occidental, fără lebadea, giubea și tombateră, vezi bine.
De aici, gîndul a plecat singur, în răspăr de data aceasta, la expresiile românești care folosesc „China” sau „chinezește”. Și noi zicem „mare cît China” pentru obiecte sau spații de dimensiuni impresionante și mai zicem și, cînd ceva e de neînțeles, că „ar fi în chineză”. Dar românul întreabă nervos, cînd cineva nu înțelege sau nu aude și „Ce, ești turc?” sau „Am vorbit turcește, de ce nu înțelegi?”
Patagonia, Valahia, China sau Germania sînt spații cu existență reală și coordonate geografice, dar curios este faptul că oamenii aflați la mare distanță față de ele le-au folosit pentru a plasa incomprehensibilul tehnic sau lingvistic, atracția față de necunoscutul geografic sau pur și simplu temeri diverse: în fața îndepărtatului, în fața noului, în fața necunoscutului.
Deformație profesională, măria ta, nu mă pot opri să nu amintesc și alte expresii care folosesc cuvinte derivate din astfel de nume. Românul zice „a o șterge englezește” pentru „a pleca pe neobservate”, „a sta turcește” pentru „a sta jos cu picioarele încrucișate”, „a sta grecește” pentru „a sta jos cu genunchii la gură”, „a plăti nemțește” pentru „a plăti fiecare partea lui”... Toate sînt expresii care denumesc o realitate nouă la un moment dat și deci străină de firea lui, pe care însă românul a păstrat-o în expresii de care se delimitează și prin care se descrie ca diferit.
În tinerețe, în primii ani de predare, cînd voiam să zic ceva despre un loc îndepărtat și străin, foloseam, din rațiuni eufonice și teribiliste, Dîlga Ploii sau Cuca Măcăii, știind cu prisosință că sînt locuri reale, cu voinici viteji și fete mîndre, ca să zic așa. Nu mai folosesc de mult timp expresii care conțin denumiri geografice. Nu de alta, dar se întîmplă să întîlnesc, prin voia sau prin ironia sorții, un locuitor al acelui spațiu. Expresia se surpă în sine, îți rămîne să salvezi conversația doar prin explicații istorice și lingvistice. Noroc că Brăila din „a nimerit orbul Brăila” vine, de fapt, de la Braille, „s-a răsturnat căruța cu proști la Caracal” nu are referire la „proști”, ci la „poștii”, „poște”, iar „a întors-o ca la Ploiești” are legătură cu manevrele feroviare de acum două secole, și nu cu tulburările de umoare.
Atît am avut de spus, măria ta, e salutar să știm. Nu de alta, dar se poate întîmpla ne întîlnim cu un patagonez.
Foto: Perito Moreno, Patagonia, wikipedia