N-are cum

Articolul acesta ar fi putut să fie despre cît de spectaculos și inventiv este New York-ul în costume, machiaje, decorațiuni sau parade cînd vine vorba despre Halloween. Sau despre ultimele expoziții de la MoMA. Sau despre plimbatul ore în șir pe străzile din New York. Despre niște librării, baruri sau poate despre graffiti-uri. Și despre multe altele.

În cîteva ore zbor spre București și în minte mi se derulează doar imaginile pe care le-am văzut pe net în ultimele două zile cu incendiul din Colectiv, status-urile disperate de pe Facebook, căutările, pozele, frica, revolta, durerea, mărturiile celor care au fost acolo, ale apropiaților sau ale medicilor de pe ambulanță. Povestea unor oameni care au murit încercînd să-i salveze pe alții. Pe unul dintre ei îl cunoșteam, un munte de blîndețe și bunătate. Prietenii l-au căutat toată noaptea prin spitale. Alții, prieteni buni ai prietenilor mei buni, au murit sau sînt în spital în stare foarte gravă. Prieteni medici care-mi povestesc ce au văzut și au operat în spital. Am un gol cumplit în stomac și mîinile reci. Oricine dintre noi poate fi oricînd, oriunde, victimă a inconștienței lor sau a inconștienței noastre.

Acum cîteva zile, comentam oarecum amuzată că scara de incendiu ar putea fi simbol național în State. Scara de incendiu, mașina de pompieri omniprezentă și foarte sonoră, instalațiile de stingere automată (sprinklers) semnalizate pe mai toate clădirile, detectoarele de fum, planurile de evacuare puse în baruri, extinctoarele, ieșirile luminoase din restaurante, ușile de incendiu de la metrou, simulările, calendarele cu pompieri din magazinele de suveniruri, jucăriile pentru copii, toate dau impresia unei mici paranoia legate de incendii. Ca să nu mai vorbesc de Londra, unde aveam aceeași senzație.

De unde vine prejudecata asta, nu doar a mea, că exagerează, cîte incendii pot fi? Din lipsă de educație și prostie în ceea ce privește măsurile de siguranță. Și din inconștiență. Din faptul că în România nu avem „obsesia asta” a incendiilor, că lucrurile se fac de formă atunci cînd se fac, că habar n-avem să folosim un extinctor sau să ne luăm minimele măsuri de precauție. N-am fost formați așa, nu e mindset-ul nostru, noi ne gîndim că „n-are cum să mi se întîmple tocmai mie” și blocăm liniștiți ieșirea de incendiu. „N-are cum” probabil și-au spus și proprietarii Colectivului cînd n-au folosit materiale ignifuge și n-au respectat nici o normă pentru că „merge și așa”; „n-are cum” – și-or fi spus și autoritățile care au pus fără griji ștampilele, „n-are cum” – și-a spus și firma care s-a ocupat de artificii. Și acum zeci de tineri au murit, alții se zbat între viață și moarte, iar familiile și prietenii sînt în șoc.

„N-are cum” – mi-am spus de atîtea ori în călătorii atunci cînd măcar mi-a trecut prin cap că e un pericol. N-are cum să pice autocarul în Nepal în prăpastie, deși mai picaseră două recent fix pe ruta aia, n-are cum să cadă pensiunea din India, deși era evident că la cel mai mic cutremur se face una cu pămîntul, n-are cum să se scufunde barca, deși sîntem cam dublu numărul de oameni decît e permis pe ea, n-are cum să facem accident în Iran, deși șoferul conducea ca dementul. N-are cum. Dacă derulez în minte toate hrubele, locurile superaglomerate, clădirile care abia se mai țineau pe picioare, cluburile, beciurile în care am fost prin călătorii, mai ales în țări din Asia, Africa sau Orient, nu cred că mi-am pus vreodată problema cum aș ieși de acolo în caz de incendiu sau cutremur. N-are cum, evident. Îmi amintesc de un turist european care se întreba, undeva prin Asia, cum iese el de acolo dacă e un incendiu. Sau de alții care nu voiau să se urce în autobuzele locale. Pe vremea aia mi se părea că exagerează.

Citiţi continuarea articolului joi, 5 noiembrie, în Dilema veche.