Mîndrie

Revolta de la Stonewall

Scînteia s-a produs acum 50 de ani. Într-o noapte din 1969, într-un local din New York, celebrul acum Stonewall, poliția a decis să facă un raid. De altfel, poliția obișnuia să facă destul de multe raiduri prin barurile și localurile destinate cuplurilor gay. Însă, în acea noapte, 27 înspre 28 iunie, lucrurile aveau să scape de sub control. Ca de obicei, polițiștii au intrat, hotărîți să facă cîteva arestări, căci, la acea vreme, a fi gay echivala cu a fi infractor, iar prin raidurile dese se încerca, de fapt, intimidarea expunerii publice a celor din comunitate.

Cu toate astea, în acea noapte, ceva s-a rupt. Pentru prima oară, oamenii s-au opus. A fost picătura care a umplut paharul. Oamenii n-au mai acceptat abuzurile și s-au revoltat. O revoltă care n-a mai putut fi înăbușită și care avea să creeze, din chiar acea noapte, cercuri concentrice. Cei aflați în bar au ripostat, violent, contra nedreptăților. S-au aruncat sticle, pietre și, de ambele părți ale baricadelor, a început o adevărată răzmeriță. Poliția a cerut întăriri, însă nimeni nu avea să prevadă ce avea să se întîmple cu adevărat.

Căci nu doar cei aflați în clipele acelea în barul Stonewall s-au revoltat. Tensiunile, acumulate de prea multă vreme, au răbufnit și, într-o singură noapte, ducîndu-se vestea, pe străzile din New York  au ieșit să protesteze peste 2000 de oameni. În zilele următoare, revolta a luat amploare, iar o săptămînă mai tîrziu avea loc primul marș al comunității gay, la care s-au cerut, pentru prima oară, dezincriminarea homosexualității și acordarea de drepturi egale cu ale celorlalți cetățeni.

În urma revoltelor de la Stonewall a luat naștere Gay Liberation Front – primul grup de advocacy pentru drepturile persoanelor gay, iar după un an, în 1970, avea să fie organizat primul marș Gay Pride – un marș care de atunci se ține anual, în mai multe țări, ca un memento a ceea ce a însemnat Revolta de la Stonewall. În 2016, președintele Barack Obama a declarat zona de la Stonewall „monument național”, căci de acolo a început de fapt, lupta pentru dezincriminare, pentru vizibilitate și pentru drepturile egale pentru minoritatea LGBT.

Pride în România

Pe 14 iunie, anul acesta, a început în România cea de-a 15-a ediție a Bucharest Pride, primul festival din România care sărbătorește diversitatea și drepturile persoanelor LGBTQAI. Festivalul, organizat, ca și în ceilalți ani, de Asociația ACCEPT și partenerii săi, propune o serie de evenimente culturale, teatru, film, petreceri, și, bineînțeles, Marșul Bucharest Pride, care are loc pe 22 iunie, în centrul Capitalei, din Calea Victoriei pînă în Piața Universității. „Asociația ACCEPT a început povestea acestui festival în 2004, la trei ani după ce a reușit să încheie cu succes una dintre primele campanii de advocacy derulate în România post-Revoluție, la finalul căreia a obținut dezincriminarea homosexualității. Anul acesta, echipa ACCEPT a introdus Bucharest Pride în rețeaua pride-urilor europene, devenind organizație membră a EPOA – European Pride Organizers Association”, mi-au declarat organizatorii.

„GayFest a fost organizat prima dată în România în 2004”, îmi povestește și Teodora Ion-Rotaru Roseti, directoarea executivă Asociației ACCEPT, în 2005 urmînd să aibă loc, la București, primul Marș al Diversității. „A fost un marș care a luat prin surprindere autoritățile, dar și grupările neo-fasciste sau extremiste care se opuneau comunității LGBTI. Prezența a fost atunci mică, însă acei oameni curajoși au reușit să facă o schimbare, căci, de la un an la altul, vedem din ce în ce mai mulți oameni ieșind în stradă pentru egalitatea persoanelor LGBTI.”

Despre ce înseamnă Pride în România, Teodora Roseti mi-a spus că, „pentru o parte dintre oamenii din comunitate, este un protest pentru drepturi egale. Pentru alții, o petrecere, sau una dintre puținele ocazii în care se simt out și în siguranță pe stradă, purtînd însemnele comunității. Prietenii, familiile vin acolo ca să-și arate susținerea față de cei dragi. Pentru echipa ACCEPT, pregătirea Pride-ului înseamnă foarte multă muncă, dar ziua Marșului aduce o satisfacție enormă, pentru că vedem rezultatele ei – avem cel mai mare eveniment privind drepturile omului din România, pe care îl organizăm de 15 ani.”

O întreb pe directoare dacă în 2019 putem vorbi despre o schimbare de mentalitate a românilor privind comunitatea LGBT. Îmi răspunde cu un hotărît „Da”.

„Vedem modul în care discursul public s-a schimbat, chiar și în perioada campaniei pentru referendumul care își dorea redefinirea familiei în Constituție. În 2001, discursul public din perioada abrogării articolului 200 punea homosexualitatea în termeni de patologie, anormalitate sau imoralitate. Acele mesaje erau transmise de majoritatea liderilor de opinie, uneori și de jurnaliști. Însă în 2019 vedem că numărul de susținători ai comunității crește constant, persoanele publice care susțin deschis egalitatea LGBTI sînt din ce în ce mai numeroase, la Pride venind și angajatori importanți din România ca să susțină comunitatea: Google, Microsoft, Accenture fiind doar cîteva exemple.”

Cu toate acestea, legislația din România în ceea ce privește drepturile persoanelor gay este, încă, mult în urmă față de Europa. „22 din 28 de state membre UE asigură protecția vieții de familie pentru persoanele gay și lesbiene. Noi sîntem printre puținele state rămase care ignoră nevoia socială reală a cuplurilor de același sex să își facă relația recunoscută și protejată de lege. Lîngă noi stau Polonia, Bulgaria, Slovacia, Lituania și Letonia. Deși căutăm deseori compania statelor UE dezvoltate din punct de vedere social și economic, și dorim ca cele 4 milioane de români din diasporă să fie tratați corect de statele care îi găzduiesc, ignorăm aceste principii chiar la noi în țară. Populația LGBTI e constant tratată drept cetățeni inferiori, de mîna a doua, care nu merită aceleași drepturi, deși își îndeplinesc cu vîrf și îndesat obligațiile față de statul român. În România cuplurile gay nu au drept de moștenire, co-asigurare de sănătate, nu pot decide pentru celălalt în situații de urgență, nici măcar, în cazul unui deces, nu pot ridica de la morgă trupul persoanei iubite. Este dezumanizant, provoacă suferință, umilință și marginalizare”, adaugă Teodora Roseti.

Cu alte cuvinte, deși mentalitatea în ceea ce privește comunitatea LGBT s-a schimbat în România, cei care sînt în măsură să facă o reală schimbare, prin legi care să aducă normalitatea la ordinea zilei, par surzi la ecourile venite din societate, preferînd să rămînă încremeniți pe raftul prăfuit al prejudecăților.