Mîndri că sîntem români?

În urmă cu cîteva săptămîni, pe un colț de trotuar de pe bulevardul Magheru, sub vitrina elegantă a unui magazin, stătea un domn în vîrstă, cu haine vechi și ponosite, care cînta la o pianină veche, pentru bani, dar cu patos, „Noi sîntem români”. Mi s-a părut că am în față o metaforă perfectă a zilelor noastre, căci, dacă ne uităm pe statistici, România prezentului este precum acel trubadur stradal: n-are de nici unele, dar își cîntă, cu însuflețire, cîntece patriotice.

În România, abandonul școlar este în creștere, țara noastră avînd și cea mai ridicată rată de analfabetism funcţional din Uniunea Europeană (aproximativ 40%). Avem cel mai slab sistem medical din Europa și sîntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte bugetul alocat pentru sănătate în 2017. Din cauza lipsei infrastructurii, România se situează pe primul loc în Europa privind rata mortalităţii cauzată de accidentele rutiere. Zece milioane de români trăiesc cu toaleta săpată în curte şi se spală la lighean – România fiind țara europeană care are cele mai multe toalete în curte.

În contextul în care România se situează de cele mai multe ori și în cele mai importante domenii (sănătate, educație, nivel de trai) pe ultimele locuri în Uniunea Europeană, noi continuăm să declamăm de unii singuri, ca un soi o mantră, acea sintagmă „Sîntem mîndri că sîntem români”.

Cînd mîndria este autentică, ea vine ca răspuns la aprecierile celor din jur. Cînd faci ceva lăudabil, cînd construiești, cînd îți dovedești valoarea, cînd îți schimbi destinul și cînd impui respect, faptele vorbesc de la sine și primești reacții de admirație. Iar această admirație declanșează mecanismul acelei mîndrii îndreptățite de sine, care funcționează precum un motor: te motivează să mergi și mai departe, să faci lucrurile și mai bine și să simți că însemni ceva pe lumea asta. Dar mîndria de acest fel este, mai degrabă, un sentiment tăcut, lăuntric și nu exhibat.

Oamenii care au cu adevărat motive să fie mîndri de ei n-au nevoie să tragă de mînecă pe cei din jur și să le spună: „Hei, uită-te la mine, eu sînt mîndru”. Cînd însă nimeni nu te admiră, cînd primești critici din toate părțile, dar tu te îmbățoșezi și le dai cu tifla în cap declamîndu-ți de unul singur valoarea, nu vorbim oare despre fudulie?

Fudulia este reversul medaliei. Este o mîndrie falsă, pe care ți-o cioplești de unul singur sub chip de idol construit după propriul chip și asemănare la care, închinîndu-te, te închini, de fapt, la tine însuți. Și știm cu toții expresia pur românească cu prostul și fudulul.

Dacă mîndria autentică este un imbold pentru progres, cea falsă, autoindusă, fudulia este o stagnare. Cînd ești fudul, ești mîndru fără motive. Ignorînd criticile, te declari buricul pămîntului și rămîi închistat în bula ermetică de narcisism în care te întemnițezi de unul singur. Nu vei înainta și nu-ți vei corecta greșelile căci, nu-i așa, tu ești fără de greșeală. Celor care vor să te ajute le întorci spatele cu aroganță – tu nu ai nevoie de ajutor, iar pe cei care te critică îi înjuri, acuzîndu-i de invidie sau interese obscure.

Iubirea de țară nu înseamnă cuvinte goale. Nu  înseamnă declarații pompoase și patetice. Să îți iubești țara înseamnă să te implici, să schimbi lucrurile care nu merg, să fii critic cînd trebuie să fii critic și să apreciezi lucrurile bune, atunci cînd ele există. Să încurajezi oamenii valoroși și nu să susții nulități care te mint frumos. Iubirea de țară se demonstrează, nu se cîntă.

Iubirea de țară este, pînă la urmă, un sentiment lăuntric care tace și face.