Mici enervări și mega eșecuri

Cu un singur tip de magazin alimentar multiplicat la nesfîrșit pe străzile Bucureștiul, sincer, încep să mă simt ca-n comunism. Deși, în timpurile noastre, rafturile sînt pline cu de toate, e frustrant, totuși, nu ai alte opțiuni. Îmi dau seama că jumătate din salariul meu este „înghițit” de acest lanț de magazine. Pentru cei fără mașină, hipermarket-urile sînt niște constelații îndepărtate, iar micile băcănii „de cartier” au dat de mult faliment. 

Totuși, dacă ești atent, magazinele diferă unele de altele. Diferă produsele, prețurile (nu înțeleg, de pildă, de ce o supă de legume, produsă de o firmă care are un contract permanent cu acest lanț de supermarket-uri, e 6 lei la Eminescu și 10 la Lizeanu). Dar mai ales diferă oamenii. Tot ca-n comunism, începi să ai vînzători și casieri preferați. (Mai că nu-ți păstrează ceva bun sub tejghea pe care să ți-l dea „pe sub mînă”. Dar nu, în capitalism ar fi imposibil.) De pildă, băiatul de la Obor care e vesel și rîde tot timpul, așa că ieși din magazin cu o stare de bună dispoziție. Nu l-am mai văzut de ceva vreme, sper că nu l-au concediat pentru prea mult optimism. Casierele de la Eminescu pe care le știu de ani de zile, mi-e teamă că voi îmbătrîni odată cu ele. 

În anii socialiști, Alimentarele erau cam toate la fel. Standard. Aceleași dimensiuni, aceeași împărțire a rafturilor… goale. Ei bine, noua Alimentară de astăzi are o mare problemă în ceea ce privește spațiul și administrarea lui. Există și magazine mari, aerisite, elegante chiar, cum este cel de la piața Gemeni unde chiar e o plăcere să te plimbi printre rafturi. Însă cele mai multe sînt înghesuite și meschine. Eu nu înțeleg ce e în mintea acestor manageri, cum se gîndesc ei că pot înjgheba un nou magazin într-un spațiu puțin mai mare decît o scară de bloc și cum pot aduce ei aici de toate pentru toți – de la frigidere imense cu sucuri și bere, la detergent, carne proaspătă și mîncare de pisici. E absurd. Însă în lăcomia de a acapara toate spațiile comerciale disponibile, de a mai „cumpăra” un butic care nu face față concurenței, aceste „detalii” par să nu mai conteze. Marfă să fie! 

Cam așa se întîmplă și în magazinul de la Lizeanu, din păcate cel mai apropiat de casă mea. Mi-am promis de mai multe ori că n-o să mai intru aici niciodată, însă mi-am încălcat strîngînd din dinți promisiunea, fiindcă mereu am avut cîteo urgență (iar magazinul e non-stop). E un magazin labirintic unde toate sînt amestecate aproape de-a valma, ai senzația că te sufoci. Și apropo de sufocare, n-au mai nimic la rece, au înghesuit cîteva beri în vitrina frigorifică destinată cărnii și mititeilor. Un haos total în care niciodată nu găsești nimic. Casele sînt înșiruite una în spatele celeilalte, de nu mai știi unde e coada, faci slalom printre ele, te lipești de alți cumpărători, spui „pardon!”, iar de undeva din față se aude o voce indispusă a unei casiere: „Casă liberă!”. Și din nou îmi vin în minte cozile angoasante, cu ghionturi și dat la gioale din anii comunismului, precum și mutrele îmbufnate ale gestionarelor care erau un fel de stăpîne supreme ale Cozii.

Iar acest magazin, mereu aglomerat (deci, profitabil!), mai are o problemă – lipsa de bun simț a angajaților. Mă gîndesc că bieții de ei nu au nicio vină, muncesc pentru 800-1000 de lei într-un spațiu prost gîndit de la bun început. Cum s-ar zice, au nimerit-o prost. Iar consecințele sînt suportate de clienți. Pe lîngă faptul că spațiul este atît de meschin (sau tocmai din cauza asta), accesul la rafturi este obstrucționat în permanență de cărucioarele cu marfă. „Băieții” (lucrători comerciali) harnici încărcă și descarcă, la oriceoră din zi și din nopate. Vrei o sticlă de vin, trebuie să te înșurubezi între două cărucioare cu cola și iei una la întîmplare, de pe raft. Vrei covrigei, n-ai acces - ei tocmai pun pe raft sticsuri. Uită de fructe și legume! Acolo e un stativ uriaș cu pîine. Din cînd în cînd, toate aceste cărucioare lăsate alandala prin magazin, se clintesc din loc și încep să se învîrtă în cerc. În spatele lor sînt „băieții”, tocmai le-au pus în mișcare. Nervoși și stictiriți (probabil că au cele mai mici salarii și primesc directive), strigă „pardon, pardon!”, ca hamalii din gară. Dacă ai noroc și nu ești strivit de cărucioarele lor, se uită la tine urît pentru că te-ai nimerit pe acolo. Marfa are prioritate! Mă ciocnesc de unul dintre ei, chiar în mijlocul unui culoar de trecere, singurul. Eu cu coșul, el împingînd căruciorul. El dă să treacă mai departe, eu de-a naibii rămîn postată acolo. Oftează și se retrage cu căruciorul, ca să-mi facă loc. Nu mă pot abține și îi spun zîmbind: „Clientul nostru, stăpînul nostru, nu-i așa?”. Nu zice nimic, dar dacă privirea aia ar putea să ucidă…

Acum ceva timp, am pus mîna pe un soi de „manual” al lucrătorului comercial de la un mare lanț de hipermarket-uri. Ce are și ce nu are voie să facă. Cum trebuie să se comporte cu diferite tipuri de clienți. Cum trebuie să se facă „invizibil” printre rafturi, în timp ce împinge liza, ca să nu deranjeze clienții. Atunci, mi s-a părut exagerat. Acum, după experiențe negative multiple, mi se pare firesc să existe un „protocol” în acest sens. Și din nou mă gîndesc că nu e vina lor, a angajaților. E vina managerilor. Care ar trebui să se gîndească ca în loc să înființeze noi magazine, să le desființeze pe cele unde nimic nu funcționează și să-și asume eșecurile.