Meseria de nonpărinte
Citind dosarul dumneavoastră despre „meseria” de părinte, mărturisesc că mi-ar fi plăcut să conţină şi mărturiile unui „nonpărinte”. Un om care încă nu s-a înhămat la un asemenea job full-time – sau care, poate, nici nu e sigur că vrea asta deocamdată. Căci meseria de părinte nu este una uşoară, ci aduce cu ea nenumărate angoase, chiar de dinainte ca bebeluşul să fie conceput.
În România, ca şi alte ţări europene, natalitatea a scăzut în ultimii ani. Mulţi dintre tinerii născuţi în preajma Revoluţiei încă nu au făcut copii. Iar asta va avea efecte economice pe termen lung, ştim. Dar trebuie să avem toţi copii? Şi există vreo vîrsta potrivită pentru a deveni părinte? Mi-am pus aceste întrebări recent, după ce am văzut piesa Lungs, la Teatrul Luni. Şi m-am întrebat, de multe ori, dacă aş fi o mamă bună, în lipsa (pînă acum) a instinctelor materne. Oare chiar vor apărea acelea, odată cu naşterea celui mic, cum mi-au spus mai multe femei – atît mame, cît şi prietene fără copii? M-am aflat de mai multe ori în preajma copiilor prietenilor mei şi de fiecare dată cînd cel mic a ajuns la mine în braţe, m-a cuprins teama: „Oare îi ţin capul cum trebuie? De ce se foieşte atît? Oare îi e foame? Ah, îi curge saliva şi eu am ambele mîini ocupate! Ajutor!”
Sigur, poate că aceste temeri sînt naive şi nefondate – doar există acum atîtea cărţi de îngrijire a nou-născutului, plus ajutorul celor mai experimentaţi – părinţi şi bunici –, cîtă vreme copilul e mic. Dar ce te faci apoi, pentru a te asigura că fiul sau fiica ta are parte de o educaţie bună, că vei reuşi să modelezi un adult echilibrat şi împlinit? Aceasta e, poate, cea mai dificilă parte din meseria de părinte, cea care mă nelinişteşte cel mai mult.
Le alegem cele mai bune grădiniţe, îi trimitem la cursuri de înot, balet, chitară şi programare, îi ducem în excursii, îi împingem spre cele mai bune licee şi facultăţi. Dar aici intervine şi prăpastia dintre generaţii, perspectiva părintelui şi cea a copilului sau adolescentului. Ceea ce părintele crede că e cel mai bine pentru copil şi ceea ce îşi doreşte acesta de fapt. Chiar şi cel mai bine intenţionat părinte poate da greş, confundînd nevoile sale cu cele ale copilului, după cum remarcă şi psihologul Lori Gottlieb într-un articol din The Atlantic – „How to land your kid in therapy” (http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2011/07/how-to-land-your-kid-in-therapy/308555/). Cum ştii cînd e prea mult, şi e cazul să te dai mai în spate? Cum să-ţi dai seama că eşti o mamă hiperprotectivă şi asta-i dăunează copilului tău? Dacă deciziile pe care le consideri bune acum ar putea avea un efect negativ, în viitor, asupra sănătăţii mentale a propriului copil, cauzîndu-i frustrări şi anxietăţi, fie ele şi minore? Şi acestea sînt doar cîteva dintre temerile cuiva care încă nu s-a angajat la meseria de părinte.
Foto: wikimedia commons