Melancolie

Melancolia nu e, neapărat, ceva negativ. Doar că uneori pune așa, tam-nesam (de fapt, nu se petrece chiar din senin, întotdeauna există cauze, mai mult sau mai puțin obscure...), stăpînire pe tine. Și te poți descotorosi de ea la fel de ușor ca de o rîie...

Cînd devii melancolic, tinzi să nu mai fii actor, ci spectator. Cel puțin, mie, una, așa mi se întîmplă: devin spectatoare a propriei mele vieți. Întîmplări faste și nefaste mi se perindă prin fața ochilor uimiți. Uimiți cu atît mai mult cu cît și eu sînt parte (uneori, chiar principala parte...) din ele.

E ca și cum ai tot intra și ieși din diverse scene, sau tablouri. Așa cum făceau Mary Poppins și Bert, Omul-cu-chibrituri, dar și desenator: intrau în desenele lui cu cretă de pe asfalt – „(...) Omul-cu-chibrituri îi apucase și cealaltă mînă și părea foarte mișcat. «Mary», zise el, «Am o idee! O idee adevărată. De ce nu ne-am duce și noi acolo, chiar astăzi, chiar acum? Amîndoi împreună, în desen. Ce zici, Mary?» Și ținînd-o de mîini, o scoase de pe stradă, departe de șinele de fier și de stîlpii de felinar, ducînd-o chiar în interiorul desenului. Așa! Acum erau chiar în mijlocul lui! Ce verde era aici, și ce liniște și ce iarbă moale și ondulată sub picioare! Abia le venea să creadă că e adevărat, dar simțeau ramurile verzi atingîndu-le cu un zgomot surd pălăriile, cînd se aplecau sub ele, și floricele colorate încolăcindu-li-se în jurul picioarelor.” (P.L. Travers, Mary Poppins)

Numai că Mary Poppins și Bert intrau în tablouri ca să se destindă, ca să evadeze din cotidian. Eu mă refer la intrarea și ieșirea sistematică din tablourile care, înlănțuite și devenite scene, reprezintă propria ta viață. Cînd poți, ești fix în inima lor, implicat și activ, un vajnic actor. Cînd nu prea mai ai energie și, în schimb, te scufunzi în melancolie, începi să refuzi intrarea în tablourile de zi cu zi. Mai curînd te menții la marginea lor, într-o zonă gri, undeva la nivelul ramei, și privești de acolo cum merg lucrurile: te privești inclusiv pe tine, actorul, agitîndu-te ușor caraghios în interiorul acelorași scene. Aceleași scene, două perspective.

Desigur, cînd se petrece ceva cu adevărat grav (Doamne ferește!) atunci, vrînd-nevrînd, intri direct în tablou, în postura de actor, fără drept de apel. Altfel, îți permiți să te mai joci așa, alternînd ipostazele și făcînd ture înăuntru și-n afară. Pînă-ți trece melancolia.

Dacă-ți trece, poți da, măcar într-unele din tablouri, de cîteva din bucuriile lui Mary Poppins și ale lui Bert. Bucurii pe care eu, una, le-aș împărtăși, oricînd: „(...) Pe o masă verde, îi aștepta Ceaiul. În mijloc, o piramidă de prăjituri cu dulceață de zmeură, care îi ajungea lui Mary Poppins pînă la talie. Alături fierbea ceaiul, într-un ceainic mare de aramă. (...) «Nu aveți nimic de plată, zise chelnerul. (...)V-am servit cu plăcere. Acolo sînt călușeii.», mai zise el și arătă cu mîna spre un luminiș între copaci, unde Mary Poppins și Omul-cu-Chibrituri văzură învîrtindu-se într-o arenă mai mulți căluți de lemn. Călușeii tocmai se opreau cînd se apropiară ei, așa că săriră amîndoi, Mary Poppins pe un cal negru, iar Omul-cu-chibrituri pe unul cenușiu. Cînd muzica începu iar, porniră și ei și călăriră astfel tot drumul pînă la Yarmouth și înapoi, căci acela era locul pe care doreau cel mai mult să-l vadă.” (P.L. Travers, Mary Poppins)