Mărțișoare

De cînd eram mică, îmi plăcea la nebunie să pregătesc mărțișoarele pentru Ziua cea Mare. Mai ales atunci cînd 1 martie pica în timpul săptămînii, era, pentru mine, un eveniment măreț. Abia așteptam să cumpăr mărțișoarele, apoi să mă uit de 100 de ori la ele, făcînd nenumărate ierarhii și topuri ca nu cumva să ratez momentul cel mai important: care cui urma să fie dat. Era vorba de o artă foarte subtilă: trebuia pusă la cale corelarea cît se putea de perfectă între, pe de o parte, înfățișarea și valoarea mărțișorului, și, pe de alta, natura relației cu persoana căreia urma să i-l dau (prietenă, amică, neutră,...dușmancă -?- ), precum și caracteristicile și preferințele respectivei persoane.

De pildă: X era cea mai bună prietenă a mea, îi plăceau pisicile, dar era și o tipă foarte cochetă. Ca atare, urma să primească o pisică de blană, cît mai mare, și cît mai sexy (ceea ce pentru vremea aceea, început de ani 80, însemna să aibă o fundă roz la gît și gene mai pregnante...). Y era o profesoară ciufută pe care nu o plăceam deloc: ori îi dăruiam vreo floare-n scoică, anostă și impersonală, ori vreo broșă - ”fantezie”, desigur kitsch. Menționez că, pentru acea perioadă, un mărțișor de blană, cel puțin în umila mea viziune, era considerat  prețios și consistent...E drept că existau și cele ”gen Fondul Plastic” , mai pretențioase și, din cînd în cînd, întrucîtva reușite – dar pentru mine, una, cel puțin, dacă nu reprezentau animale nu dădeam doi bani pe ele. Băieții care-mi aduceau cîte un buchețel din flori de hîrtie vopsită nu făceau prea multe parale...În schimb, cel care mi-ar fi adus un ghemotoc jumulit de blană, ambiguu între cîine și urs, ar fi crescut în ochii mei.

Cum spuneam: era o mare bucurie să repartizez mărțișoarele cîte unei colege, apoi să le prind cu un ac de gămălie pe cartea de vizită pe care scrisesem, în prealabil, ”1 martie 19...”, cu un stilou din care picura cerneală (adevărată!) pe care apoi să o introduc în pliculețul, standard, cu numele respectivei colege...Întotdeauna aveam o pungă voluminoasă cu multe, multe mărțișoare, și eram la fel de fericită și emoționată să le dăruiesc pe cît eram să le primesc pe cele de la prietene și băieți. Țin minte și acum cît mă înroșeam cînd îi dădeam mărțișorul uneia din profesoarele mele preferate...

Întoarsă acasă, cu aceeași pungă, dar alt conținut (tot în plicuri minuscule și cu cărți de vizită pe care scria ”1 martie 19...”) începeam operațiunea reversă: luam plicurile la rînd, de 100 de ori, mă uitam la ele, făceam topuri și ierarhii (de astă dată pentru mine personal). Și vedeam dacă prietenele importante mi-au dat ce mărțișoare mi-aș fi dorit și, mai ales, dacă băieții din top 5 mi-au dăruit ce...trebuia. De pildă, dacă găseam vreun trifoi sau vreun coșar, ca să nu mai spun, iarăși, de florile de hîrtie, era clar că celui care mi-l dăduse nu-i prea păsa de mine... Am constatat de n ori că ”băieții răi” (de 12-14 ani...) care-mi plăceau mie erau mult mai neatenți la ce mărțișoare dau decît „cei buni” (cu care nu-ți doreai decît să fii confindentă și care făceau eforturi mai vizibile).

Au trecut și vremurile alea, fericite cel puțin în privința mărțișoarelor, și conform planului și poveștii, m-am făcut mare...Mare fiind, tot îmi plăcea nu doar să primesc, ci să și dau mărțișoare...Cumpăram, de fiecare dată, mai multe decît aveam de dat: noroc mai întîi cu bunica mea, și apoi cu mama, care erau mari amatoare ale acestui joc și dispuse să primească oricîte...Cu mama aveam o convenție privind pisicile. Nu ne dădeam decît pisici, și în fiecare an trebuia să găsim alt tip de mîțe decît în sezonul precedent, să ne surprindem.Țin minte cea mai urîtă pisică pe care i-am dat-o mamei: una imensă, din  blană portocalie pătată, de la tarabele de la Romană, care mieuna disperat cînd o apăsai și căreia i se aprindeau ochii roșii, destul de înfiorători...

E nostim că, în timp, și bărbații din familie au preluat aceeași tradiție a pisicilor. Sîntem mîndri de colecția noastră de pisici –mărțișor, departe de a fi completă...