Mare e grădina Domnului!

Într-o duminică, pe la orele prînzului, pe iarba unei insule de pe lacul IOR se instalase un individ de vreo 60 de ani, corpolent, chel, în bermude şi gol de la brîu în sus, în ciuda răcorii de toamnă.

Pe pătura groasă (model 1980), aproape covor, mai avea la cap un radio  şi un borcan în care, după toate aparanţele, erau murături.

Sigur, se poate spune că oameni mai ciudaţi sînt prin parcurile şi grădinile noastre toate. Numai că, individul în cauză avea ceva felinian (nu de la felină, ci de la Fellini). Nebunia e că stătea într-o rînă, cu faţa la o  lumînare roşie şi groasă. Aprinsă. Părea chiar că vorbeşte cu ea.

Văzînd aşa o scenă (care-ţi cam dădea fiori), singura explicaţie care-ţi putea veni în minte era că sărmanul făcea picnic  cu gîndul la soţia sau partenera sa, cu care probabil ieşise adesea la iarbă verde şi care acum nu mai era. Că adică, lumînarea era aprinsă pentru ea.

Ulterior am aflat că există şi un film de scurt metraj cu o poveste similară, în care un om îşi petrecea unele momente pe marginea unui lac, alături de spiritul iubitei sale, în amintirea căreia aprindea o lumînare. O fi vorba de acelaşi personaj care a inspirat şi filmul sau o fi vreun nou fenomen?