Lupul paznic la oi?

Onomastica actualei guvernări e insipidă, e plină de oameni ale căror nume nu mai au nici măcar rezonanță hilară caragialiană, de tipul Farfuridi și Brînzovenescu. Ce e de făcut în situația în care numele te constrînge cumva la o platitudine publică? E simplu: îți asociezi simboluri; oaia, frunza sau chiar lupul. Din start aproximativă, conduita aceasta devine problematică atunci cînd ea devine emblematică la nivel european, cînd încercăm să ne sincronizăm cu Vestul printr-un ambîț naționalist – dacii.

România va prelua în 2019 președinția Consiliului UE, iar în acest context a fost ales un simbol care să ne reprezinte pe noi, românii și România, în Uniunea Europeană: lupul dacic. La mai bine de o sută de ani de cînd Densușianu publica Dacia Preistorică, România pare să nu se dezică de încercările repetitive prin care arată celorlalți cine sîntem noi din punct de vedere istoric. Îmi amintesc de ceea ce spunea Andrei Pleșu despre cîntecul „Noi sîntem români” și obsesia noastră pentru el: dar ne consideră cineva vietnameni, chinezi, japonezi?

Pare că facem parte din Uniunea Europeană cu forța, că noi sîntem acolo deși nu ne-am dori asta și de aceea încercăm mereu să dăm din mîini și din picioare, să ne facem observați de ceilalți, care probabil habar nu au cine sîntem noi, românii. „Aha... ăia de la Bruxelles să vorbească pentru ei, că nu știu ei cum e în România, și să ne mai lase cu atîtea libertăți și drepturi, că așa stricăm copiii.” Văzînd în Uniunea Europeană, cea din care facem parte, un pericol pentru identitatea noastră istorică, națională, nu ne rămîne decît să afișăm încă o dată complexele noastre ca națiune și să ne punem lupul ca element specific.

Asistăm  la revirimentul discursului naționalist, la fabricarea unui inamic imaginar care, dacă în interbelic era evreul, acum e Uniunea; Uniunea care, în pofida devizei „Unitate în Diversitate”, face orice să ne anuleze identitatea națională. Mai degrabă cred că e frica de libertate, neputința de a te descurca într-o lume liberă, care te lasă să faci ce vrei, în care nu ți se arată Calea pe care trebuie să mergi, ci o descoperi singur. Lupul dacic nu face decît să vină să accentueze complexele noastre ca națiune și incapacitatea de a vedea dincolo de propria ființă. Europa are valori pe care le împărtășim toți, sau cel puțin așa ar trebui, are simboluri, dar noi sîntem încă preocupați de un trecut istoric ancestral și ignorăm prezentul pentru că, mai degrabă, nu îi facem față.

Ne ducem cu burse în Europa la studii, scriem teze de doctorat despre dimensiuni europene ale societății, trimitem oameni în Parlamentul de la Bruxelles, iar cînd vine vorba să facem ceva concret, ne întoarcem la origini pentru că ele ne dau confortul și liniștea sufletească a faptului că noi sîntem daci. Daci pe veci! Nu cumva e mai actual ca niciodată Titu Maiorescu, cînd a spus că mai bine să nu facem școală deloc, decît să facem o școală rea? Sîntem școliți rău dacă nu internalizăm nimic din tot ceea ce învățăm, dacă nu reușim să înțelegem că naționalismul a fost în secolul al XIX-lea, iar noi sîntem în secolul XXI, și că afișarea publică a unui discurs cu iz naționalist nu e tocmai o alegere fericită în contextul actual.

Juriul care a ales simbolul lupului dacic numără jurnaliști ai unor televiziuni cu vederi mai degrabă noneuropene, televiziuni care au făcut un titlu de glorie din a construi cel mai mare steag din lume – steagul României. Ce competențe au aceste persoane încît să avizeze un proiect ca acesta? Au fost consultați măcar cîțiva istorici cu o agendă curată sau niște profesori de liceu care nu predau la oră Burebista și Decebal cu lacrimi fierbinți pe obraz? Mă tem că nu. Aşadar, în sensul cel mai denotativ cu putință, urmînd simbolistica zilelor noastre, se poate spune că s-a pus lupul paznic la oi?

Roxana Rusin este doctorand la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.