Lalele albe și spaimă

În fiecare dimineață mă trezesc și trag un pic de timp înainte de a deschide telefonul și computerul. Ca și cînd, în lumina care pătrunde prin jaluzele, s-ar putea dizolva această spaimă surdă. Pisica se bucură să mă vadă. Pentru ea, fiecare reîntîlnire e una nouă. Rutina începe să fie un punct de sprijin și pentru oameni, mai ales în momentele în care zilele par că se dilată odată cu rămasul în interior. Am și nu am timp. Se face prea repede seară. De obicei lucrez acasă, dar acum e altfel. Îmi calculez mișcările, gătesc cîte ceva, îmi fac exercițiile fizice, dezinfectez și spăl pe jos. Azi am primit niște lalele albe superbe și primul gînd a fost să le pulverizez cu Igienol. Aproape că mi-a fost ciudă că frumusețea lor n-a reușit să-mi anestezieze, fie și pentru o clipă, frica.

Citesc tot felul de lucruri, unele glume sînt atît de bune că n-ai cum să nu rîzi. Asta îmi face bine. Dacă ar fi să păstrez ceva din absurdul acestor zile, cu siguranță ar fi filmarea unei hore oltenești, cu oameni cu măști pe față, care par că, în ritmuri de dans, exorcizează virusul ucigaș. E și neputință și inconștiență și umor și tragedie. Și o glumiță, în care cineva, în loc de bacnote, plătește cu bucăți de hîrtie. Cam cum primeam la toaletele publice de la gară, cînd o femeie îți rupea dintr-un sul aspru, după ce îi dădeai un leu. Tot nu înțeleg de unde vine obsesia asta, activată în toată lumea, de a-ți face stocuri impresionate de hîrtie igienică.

Am vorbit cu oameni cu care credeam că n-o s-o mai fac, pentru că ne îndepărtaserăm. Ne scriem ca și cînd n-ar exista prea curînd șanse de a ne revedea. E în asta și un fel de libertate. Mă întreb cît timp ne va lua pînă cînd ne vom reseta și ne vom putea îmbrățișa la fel de senini ca altădată.

Au fost niște momente în viață, cînd coincidențele legate de ce citeam și ce se întîmpla mi s-au părut foarte mari. Ca să înțelegeți despre ce potriveli literare e vorba, cu puțin înainte de toată nebunia, mă apucasem să citesc romanul lui Ali Smith, Iarna (Editura Litera, 2020, traducere de Irina Negrea). Atmosfera și momentul în care e plasată povestea sînt descrise așa: „Gîndirea murise. Speranța murise. Adevărul și ficțiunea muriseră așijderea. Mass-media murise. Internetul murise. Twitter, Instagram, Facebook, Google muriseră toate. Dragostea murise. Moartea murise. O sumedenie de lucruri erau moarte. Unele, totuși, nu erau moarte, sau nu erau moarte încă. Viața nu era moartă încă. Revoluția nu era moartă. Egalitatea de rasă nu murise. Ura nu murise.”

Părea o distopie ca toate distopiile. Atît de departe de orice însemna „realitatea” noastră. Mai ales că, la ușa protagonistei, apare nici mai mult nici mai puțin decît un cap, care are și sensibilitate și conștiință. N-am terminat cartea, dar știu sigur că o să-mi amintesc mereu de aceste suprapuneri și că această perioadă îmi va aminti mereu de această scriitoare contemporană.

Răsfoiesc tot felul de cărți la care mă gîndesc. Pe unele descopăr că nu le mai am în bibliotecă. Mă uit la feresterele care se văd pe geam și știu că în fiecare dintre aceste apartamente locuiesc oameni care stau mai mult ca altădată acasă. Pare un fel de ironie a sorții. Nimeni nu-și mai face planuri. Distanțele se măresc din nou. Sper ca Sofica, care se află la 3000 de kilometri, să nu crească prea mult pînă o să ne revedem de-adevăratelea, nu doar în filmări pe WhatsApp.

Mi-am dat seama că o jumătate de viață am trăit fără internet. Mi se pare o informație importantă.

Azi am deschis Proust, volumul Captiva. În el mă simt „ca acasă”. Lentoarea frazelor lui poate salva lumea. Mă culcușesc acolo, e cald și bine.

Mi-am dorit să am o perioadă să stau să lucrez la textul meu. Dar și el se întîmplă în interior. Nu-mi vine să intru în apartamentul „ficțional”. Citesc în continuare: „De altminteri, percepeam, mai ales din odaia mea, viața exterioară din această epocă. Știu că Bloch povestea că, atunci cînd venea să mă vadă, deslușea parcă zgomotul unei conversații; cum mama era la Combray și el nu găsea niciodată pe nimeni în odaia mea, conchise că vorbeam singur. Cînd află, mult mai tîrziu, că Albertine locuia atunci cu mine, înțelegînd că o ascunsesem de toată lumea, el declară că-și dădu în sfîrșit seama de motivul pentru care, la acea epocă a vieții mele, nu voiam să ies niciodată. Dar se înșela. Era, de altfel, foarte scuzabil, căci realitatea, chiar dacă e necesară, nu e cu desăvîrșire previzibilă.”

Credit foto: Robert Petreanu