La povești cu UE - vi se pare complicat?...
Avertisment: Urmează un text (aparent) naiv și semi-utopic, interzis celor care au împlinit 18 ani și n-au înțeles nimic din asta. Autorul își autodenunță o anume candoare (relativă, căci e dublată de o atenție distributivă pe măsură), explicabilă prin faptul că, trăind pînă a devenit tînăr adult dincoace de Cortina de Fier, și-a legat speranțele tocmai de căderea acesteia. N-ar vrea, prin urmare, să o vadă “renăscută” (sau, Doamne ferește, multiplicată pe contururile granițelor naționale).
Știu că scepticii vor spune că nu se poate, intuiesc deja direcțiile pe care o vor lua criticile, știu că multora orice inițiativă de acest gen venită dinspre Comisia Europeană le va părea “încă o invenție a aparatului birocratic de la Bruxelles”, dar mie mi se pare că începe bine. Dacă se va și încheia cu bine – vom vedea. Dar asta nu depinde doar de Comisia Europeană.
Beneficiile majore ale unificării europene au devenit aproape un loc comun: se spune – și se acceptă – că procesul de unificare (de la Tratatele de la Roma pînă la extinderea spre Est) a asigurat decenii de pace și prosperitate pe Bătrînul Continent. Nici cei mai sceptici dintre eurosceptici nu pot nega asta fără să țină degetele încrucișate la spate.
Dar, de ani buni, în dezbaterile despre viitorul Uniunii a apărut adesea – și aproape că a devenit, de asemenea, un loc comun – reproșul că, pe parcursul procesului de integrare, s-a pierdut viziunea “părinților fondatori”: despre Uniunea Europeană se vorbește preponderent “tehnic”, cu date economice și sociale, cu statistici, cu indicatori de tot felul care măsoară orice; s-a vorbit/se vorbește despre Tratate, cetățenie europeană, monedă unică, instituții, “drepturile consumatorului european”, politici europene ș.a.m.d. Toate acestea au avut nevoie de “traducere” pe înțelesul cetățenilor, căci sînt produse în “bruxelleză” (ăsta e numele atribuit, cu ironie, jargonului fabricat de aparatul birocratic al instituțiilor europene). O mulțime de jurnaliști – cinste lor! – s-au străduit, de-a lungul timpului, să asigure acest complicat proces de traducere și au contribuit, astfel, la sentimentul unei bune părți a cetățenilor europeni că tot ce vine dinspre “Bruxelles” (sinecdocă pentru “instituțiile europene”) are sens și consecințe pentru viețile lor. Dar există în continuare destul de mulți cetățeni (eficient exploatați, mai recent, de mișcările populiste și naționaliste) care nu au încredere în procesul de integrare europeană și în viitorul UE. De ce? Explicațiile sînt, desigur, complicate (dar cine a zis că e simplu să aduni la un loc, în bună înțelegere, zeci de țări, popoare și etnii care s-au războit timp de secole?).
Una dintre ele însă e aceasta: în discuțiile despre Europa, lipsește
: e prea mult tehnicism, e prea mult limbaj simili-juridic, sînt prea multe abstracțiuni și prea puține
. Cum să-i convingi pe lituanian, portughez, suedez, român, german și francez că este extrem de important și de folositor pentru ei faptul de a fi împreună într-un spațiu unic? Repetîndu-le la nesfîrșit, cu date statistice, că eliminarea vizelor și controalelor la frontieră a sporit mobilitatea, a eficientizat transporturile și comerțul? Cei mai mulți oameni au priceput ideea, unii au și trăit-o direct, umblînd de colo-colo prin UE cum umblau strămoșii lor dintr-un sat în altul; dar nu e suficient – căci, cu binele, oamenii se obișnuiesc ușor și uită repede. Cum să-i convingi? Amintindu-le mereu că, pe vremea monedelor naționale și a taxelor vamale, grecul plătea mai scump o mașină nemțească, iar englezul cumpăra paste italiene și vinuri spaniole originale cu un preț “de lux”? Nu ajută: oricînd se găsesc contra-argumente ale celor care-ți răspund, cu o autenticitate imposibil de respins, că strămoșii lor și-au construit țara/țările fără amestecul ăsta ciudat de mărfuri “globale”, de nu mai știi ce-i al tău și ce-i de la alții...
De la firul ierbii (o spun ca unul relativ umblat prin țările UE și care a avut ocazia și curiozitatea să stea de vorbă cu tot felul de oameni), multe dintre beneficiile bifate în raportările instituțiilor europene pot avea parte de tot felul de interpretări surprinzătoare. Ca s-o simplificăm: adesea, acolo unde constructorii Europei Unite înscriu un succes (real, analizabil, argumentabil), apare mai totdeauna cel puțin o voce de Cetățean care zice “și ce-i cu asta?”. Dacă nu chiar o voce de Cetățean Turmentat (e plină Europa de ei, dovadă a europenității – dacă nu chiar a universalității – lui Caragiale) care insistă: “eu cu cine votez?...”.
Și atunci? E mai greu, durează mai mult, presupune eforturi mai mari (adică nu financiare și logistice, ci de altă natură), dar are șansa să funcționeze: hai să stăm la povești cu UE. Hai să construim împreună o poveste nouă, pe care s-o înțeleagă deopotrivă lituanianul, portughezul, suedezul, românul, germanul, francezul (completați dvs. pînă la 28 de țări/popoare; și nu uitați minoritățile/etniile, plus imigranții), iar mesajul ei să fie clar (și adaptat sistemelor moderne, ultramoderne, postmoderne de analiză și evaluare):
Desigur, lituanianul, portughezul, suedezul etc. vor interpreta
povestea (e dreptul și datoria lor), vor găsi nuanțe specifice, vor aduce tot felul de argumente privind
poveștii, dar, într-un final, se vor întoarce – după ce se vor fi îmbogățit reciproc discutînd despre
și
lor diferite – la concluzia că
Ce vreau, de fapt, să spun? Ceva simplu. Comisia Europeană a lansat pe 1 martie o declarație,
, susținută de un
. Este o invitație de a construi un nou discurs public despre Europa, o “nouă poveste” a Uniunii. “Renaștere și cosmopolitism” – acestea ar trebui să fie coordonatele noii narațiuni. Departe de a fi – cum am și auzit pe la unii eurosceptici – o simplă “operație de rebranding”, este (sau poate fi, cu participarea noastră) o încercare de a găsi “numitorul comun” al europenității. Care nu se află neapărat în moneda unică, libertatea de circulație, piața comună etc., etc. Acestea sînt doar consecințe ale unei culturi vechi și ale unui proces civilizatoriu complicat, plin de sacrificii și de poticniri.
Prin urmare, Comisia Europeană i-a invitat pe intelectuali, artiști, oameni de știință (depozitarii culturii și civilizației) să construiască
a Europei Unite: “Europa are nevoie de artiști și de oameni de știință, educatori și jurnaliști, istorici și sociologi, antreprenori și funcționari publici pregătiți să treacă dincolo de confortul propriei autonomii pentru a prelua noi responsabilități care să ne conducă spre o Europă ca organism politic”. Și –
– “Europa are nevoie de lideri politici curajoși, imaginativi și luminați, care să vorbească și să înțeleagă limbajul Europei ca organism politic, animați și energizați de cultură”.
“Bla-bla”, vor zice unii, “am mai auzit asta”. (Dreptul lor sacrosanct! – căci cultura Europei a construit cu migală, în timp, și dreptul la contestare, dreptul la ironie, dreptul la neîncredere, dreptul de a fi “antisistem” și altele asemenea).
Dar dacă nu e așa? Dacă e – totuși – o șansă de a reînnoda, într-un spirit nou, povestea Europei?
(va urma)
PS: Miercuri, 9 iulie, la ora 19, la Libăria Humanitas Cișmigiu , Dilema veche vă invită la o dezbatere organizată în colaborare cu Reprezentanța Comisiei Europene în România: “Renaștere culturală: o nouă viziune asupra Europei”.
Participă:
manager cultural, expert al Consiliului Europei;
producătoare de film, membră în board-ul Academiei Europene de film;
scriitoare, laureată a Premiului pentru Literatură al Uniunii Europene.
Moderator:
Dezbaterea va fi deschisă de
șefa Reprezentanței Comisiei Europene în România.