Joi. Cina. „Nu vă voi lăsa orfani”
S-a făcut seară. S-au așezat la masă. În timp ce mîncau, Isus le-a spus că unul dintre ei îl va vinde. Dintre evangheliile care povestesc scena, o prefer pe cea a lui Ioan. Îmi pare mai tainică, mai încărcată cu substanță mistică decît celelalte. Impresia de densitate mistică vine, paradoxal poate, din abundența detaliilor epice; versiunea lui Ioan este cea mai bogată în detalii. Dacă mai e cineva care crede că detaliile ucid mistica pentru că o aglomerare zgomotoasă a cotidianului asurzește liniștea lumii celeilalte, îi recomand să privească mai atent celebrisima lucrare a lui Leonardo Da Vinci. Artistul intuiește că realitatea acelei cine nu mai era constituită din substanța realității lumii noastre, așa că poate aglomera spațiul cu personaje, gesturi, haine și culori fără să se teamă că îi suprimă sensul înalt, transcendent. De altfel, pictura este tranșantă în această privință: masa la care stau Isus și cei doinsprezece este o demarcație fermă între lumea noastră, a celor care privim, și lumea lor, a actorilor celei mai faimoase cine din istorie.
Cînd a pictat „Cina cea de taină”, între 1494 și 1498, Leonardo a încercat o sinteză a cîtorva momente succesive petrecute în jurul acelei mese. Apostolii, grupați cîte trei în patru grupuri, două de o parte și două de cealaltă parte a Lui, sînt surprinși reacționînd imediat după ce Isus le-a spus că unul dintre ei Îl va vinde. Spectacolul uman al acestor reacții este formidabil! Unul dintre ei (Petru) pune mîna pe cuțit, în avînt, spunînd ceva de genul „Arată-mi-l, Doamne pe acela, că mă ocup pe loc de el”. Ceilalți se întreabă între ei, scandalizați: „Cine o fi?”, „Tu ești?”, „Nu sînt eu!”, „Nu cumva sînt eu?”. Chipul lui Iuda se umbrește și gîtul său se întinde - știm ce va urma. Acest tumult sufletesc al apostolilor contrastează puternic cu serenitatea lui Isus. El se află deja în alt moment al cinei: cu o mînă indică pîinea, cu cealaltă paharul de vin, instituind pe veci taina euharistiei. Aici, iubitorii de geometrie sacră au delicii. S-a dovedit că vîrfurile degetelor și creștetul lui Isus formează un triunghi echilateral, iar capul Său se află în centrul perfect al spațiului închis pictat de Leondaro. Care spațiu, la rîndul său, a generat atîtea observații interesante, multe dintre ele evadînd în teorii nebunești cu imens succes comercial. Revenind la pictura lui Leonardo, vedem că mîna cu care Isus indică paharul (mîna dreaptă) se îndreaptă, cu o voită ambiguitate, și spre un blid de mîncare, simultan cu mîna lui Iuda. Este, evident, un alt moment al cinei, cel în care Isus îl demască pe trădător, adică pe acela „care întinge cu Mine în blid” (Marcu, 14-20). Avem, așadar, cel puțin trei momente diferite al cinei pictate de Leondaro într-un singur instantaneu. Manualele de istoria artelor vorbesc despre unitatea de timp din pictura Renașterii, iar un important istoric al artei, Dagobert Frey (1883 – 1962) observa că trecerea de la Gotic la Renaștere înseamnă trecerea de la episodic la sinteză temporală, mutație posibilă odată cu introducerea punctului de vedere unic/subiectiv asupra scenei pictate. Totuși, „Cina” lui Leonardo bate mai departe, pentru că, privind lucrarea, sub ochii noștri nu curg doar două durate, cea a lumii noastre, să-i zicem „obiectivă” și cea subiectivă, sintetică, a fiecăruia dintre noi, ci și o a treia, mistică, durata lumii de dincolo de masa cinei. Lucrarea leonardescă dă cu claritate toate mesajele esențiale din mărturiile evanghelice despre cină: centralitatea lui Dumnezeu, echilibrul Creației, fragilitatea oamenilor, forța refondatoare a jertfei Sale pentru noi. Dar, poate că cel mai pregnant aspect al lucrării lui Da Vinci, este prezența lui Isus Cristos. „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan, 14-18), zice, la un moment dat, Isus ucenicilor la cină. Și poate că acesta este mesajul lui cel mai important.
În serile acestor zile, timpul mistic pictat de Leonardo întretaie drumul timpului nostru. Îl băgăm de seamă, oare? Uneori, Cerul Înalt se apleacă spre noi...