Intimitate

În urmă cu mulți ani, locuiam într-o garsonieră închiriată de la etajul șapte al unui bloc de la Lizeanu. Unul dintre primele lucruri pe care le-am remarcat cînd m-am mutat a fost că îmi auzeam vecinul și cînd strănuta sau tăia pîinea. M-am obișnuit ușor, ușor, cu zgomotele și cu intimitatea care treceau ca apa prin peretele subțire al bucătăriei. Într-o seară, după o zi lungă de redacție, cînd m-am întors acasă, ușa fusese spartă. Cînd am intrat, mi-am dat seama că puținele mele lucruri erau răvășite, toate cărțile și hainele erau trîntite pe jos, iar plicul cu dolarii pentru proprietar dispăruse. Frigiderul era și el deschis, iar hoții luaseră cu ei și singurul cuțit de bucătărie pe care îl găsiseră pe masă. M-am apucat să strîng, dar un timp n-am putut să scap de senzația că niște străini îmi scotociseră prin viață și ar fi putut oricînd să-mi reconstituie obiceiurile. Bineînțeles, cînd a venit poliția, vecinul de lîngă a spus că n-a auzit nimic, deși să spargi o ușă nu e lucrul cel mai silențios din lume.

Îmi amintesc că, o vreme, cînd plecam sau cînd veneam acasă, mă uitam îngrijorată în stînga și în dreapta. Ca și cînd voiam să mă asigur că nu mai e o altă prezență prin preajmă. Nu aveam un program ușor de reconstituit, așa că era normal să mă gîndesc că fusesem monitorizată o perioadă, înainte de acea vizită inopinată.

Imaginea acelei garsoniere, în care intraseră niște străini, îmi revine în minte de fiecare dată cînd intervine distanța într-o relație. Intimitatea la care i-ai dat acces celuilalt devine un ea însăși un spațiu răvășit, în care toate lucrurile tale au fost întoarse cu susul în jos, ca și cînd ai fi căutat ceva și apoi ar fi trebuit să pleci în grabă. Le recunoști, sînt în continuare ale tale, dar totul trebuie reordonat ca să aibă un sens. Și, ca să le pui la loc, ai nevoie de timp și de răbdare.

Paradoxul stă în faptul că, uneori, nu-ți lipsește doar prezența celuilalt, ci exact acea rutină pe care ați inventat-o și ați împărțit-o. Banalitatea cotidianului și un ritm comun. În despărțiri, ele sînt cele care se vor pierde pentru totdeauna. Îndepărtările ne lasă mereu în mijlocul unei camere dezordonate, în care continuăm să locuim, dar nimic nu va mai fi la fel. Zilele vor fi făcute din mai multă liniște și mai puține cuvinte. Micro narațiunile inventate instant pentru celălalt vor rămîne o vreme suspendate în aer, ca niște baloane de săpun. Apoi se vor topi, la fel ca vocile pe care am fi putut să le reconstituim din puține sunete.

Credit foto: Robert Petreanu