Închipuiala

Nu e chiar o simplă închipuire. Ci, mai degrabă, una întoarsă, ca o mănușă, spre sine. M-am gîndit la începutul Călătoriilor lui Gulliver de Jonathan Swift. Personajul naufragiat se trezește uriaș, pentru că a nimerit într-o lume de liliputani, care l-au luat ostatic. Sînt minusculi, mișună peste tot, se plimbă pe corpul și pe fața lui, l-au legat bine cu mii de fire subțiri și îl țin prizonier. Înțepăturile de săbii seamănă cu cele ale unor ace și el n-are decît să privească acest spectacol, curios și vag neliniștit. Sau, poate, doar extrem de amuzat.

În lumea reală și cu pretenții am avut de multe ori senzația că exact această imagine ne urmărește și ne definește. Că e foarte ușor să te pui în pielea uriașului și să-i contempli pe micuții care se agită pe lîngă tine și, dacă nu-i strivești, să fie doar pentru că nu ți-ai propus asta. Și pentru că umanismul și rafinatul spirit artistic, cultivat îndelung și asiduu, înseamnă și să-i lași pe ceilalți să-și facă și ei numărul, să se agite peste măsură, să dea ca nebunii din mîini și din picioare pe lîngă tine. Nu pot să miște oricum nimic, și pot să se mulțumescă dacă au reușit să stîrnească un zîmbet.

Închipuiții la care mă gîndesc eu nu vin dintr-o parabolă, ci sînt cît se poate de reali. I-am întîlnit, i-am văzut, am interacționat cu ei și, uneori, trebuie să recunosc, m-am și apropiat de cîțiva pentru că, pe cuvînt, chiar pot fi fascinanți. Poate că de asta mă și întreb dacă, nu cumva, închipuiala asta se poate lua ca o gripă, și atunci cînd intri în contact cu un „virusat”, riști să te transformi peste noapte într-un închipuit adevărat. Pentru care niciodată nimic nu poate să fie simplu și adevărat. Mereu trebuie inventat un cocon de păreri deștepte și de ițe care se răsucesc unele în jurul altora pînă amețești. Nefericirea se mănîncă pe pîine la micul dejun și la cină, evident. Nu poți să te bucuri de ce ești și ce faci, că vrei musai mai mult, mai sofisticat și mai „literar”. Te bîntuie niște demoni pekinezi, dar te porți ca și cînd ai arde în marele iad. N-ai chef să interacționezi normal pentru că ești deștept și frumos 24 de ore din 24. Piticii de pe lîngă tine dau bine în peisaj, dar, dacă ar fi cu adevărat isteți, ți-ar mulțumi că îi accepți în preajma ta. Nu te obosești niciodată să schimbi perspectiva și să te întrebi cum s-o vedea lumea prin ochii celui de lîngă tine, care nu stă la aceeași măreață înălțime. Iar marea bătălie a închipuirii se dă, cum altfel, pe frontul creativității și al înțelepciunii. Tot ce fac ceilalți rămîne la piciorul broaștei, marea promisiune vine, normal, de la tine. Și cu cît va întîrzia să se întrupeze în ceva, cu atît va străluci mai tare.

Cred că mi-e la fel de frică de închipuială ca de acreala aia care taie orice gust și poftă de viață.