Înainte de Crăciun

În familia mea, de Crăciun, se făceau mereu cadouri utile. Ca și cînd ar fi trebuit să te bucuri și să-ți amintești mai mult timp de ele, purtîndu-le. Într-un an, s-a întîmplat să mă ocup singură de asta. Terminasem orele, era un întuneric și un frig ascuțit. Nu luaserăm încă vacanță, dar se apropia. Aveam niște bani la mine, pe care mi-i dăduseră să plătesc ceva la școală, dar s-a întîmplat ceva și nu i-au mai strîns în ziua aia. La cîțiva metri de școală era un magazin de încălțăminte, Mondial. Cînd am ajuns în dreptul lui, a venit spre mine un val de lumină. Ca într-o scenă de film, m-am oprit și m-am uitat înăuntru. Părea singurul loc viu de pe strada principală a orașului. Femei de toate vîrstele se agitau. Unele erau aplecate și încercau încălţări, altele fluturau cîte o pereche de ghete deasupra capului. Băgaseră marfă. Prin aer se învîrteau pantofi, cizme colorate de piele. M-am uitat o vreme la forfota dinăuntru. Mi-am scos banii din ghiozdan, i-am numărat și am intrat. Nu m-am gîndit că o să-mi cumpăr ceva. Pur și simplu îmi doream să fiu acolo și să ating minunățiile alea. 

A urmat cea mai coșmarescă dintre aventurile mele. Mirosea a transpirație și a căldură. Mi-am dat seama că eram cea mai mică din încăpere. Și că, dacă o să scap cu viață, deja aș fi putut să zic că am avut noroc. Disperarea din seara de iarnă de atunci ar putea fi oricînd un bun început pentru o poveste despre comunism pe înțelesul copiilor. Dincolo de fapte, cifre și date. Sigur, ar putea părea o frivolitate, o cochetărie. Dar e mult mai mult decît atît.

Mă uit în jur, la isteria de acum de dinainte de Crăciun și mă enervează. Și știu că va deveni din ce în ce mai greu de înțeles spaima asta că totul se termină înainte ca tu să fi prins locul potrivit la coadă.

Nu știu cît am stat în magazin. Mi s-a părut o viață, în care mi-am dat seama că n-o să fiu niciodată adaptată. Că voi rămîne o bleagă, care nu va prinde nimic. Și atunci, în nebunia care se crease, în care nici de ieșit nu mai puteam, am văzut o pereche de cizme roșii, îmblănite, în mîna unei doamne. Mi s-au părut cele mai frumoase de pe pămînt. Le văd și acum cusăturile, pielea fină ca de mănușă. Mi s-au dilatat ochii, mi-a stat inima. S-a întîmplat ceva și le-am prins. Am reușit să-mi țin echilibrul și am probat-o. Îmi venea, dar aveam doar una. M-am ținut de cizma aia roșie strîns, nu i-am mai dat drumul. A venit ora închiderii, i-am găsit și perechea. Ca prin minune, am ajuns la casă și mi-au ajuns și banii pe care îi aveam. Erau scumpe, dar erau perfecte.

Oricîte încălțări aș fi avut de atunci, n-am reușit niciodată să mă despart cu adevărat de cizmele mele roșii, pe care le-am purtat pînă li s-a tocit talpa.