În orașul Berceni

28 octombrie 2014   DILEMABLOG

Într-o zi m-am nimerit cu o treabă pe la Piața Sudului din Berceni, un loc total străin pentru mine, însă în același timp identic cu multe alte locuri din București – aceleași blocuri ceaușiste, o linie de tramvai, o stație de metrou, vegetație puțină, buticuri, covrigării, șaormării și o doză mare de cenușiu. Și ce-ar putea face un „turist” în Berceni decît să viziteze „obiectivele” din zonă, adică să meargă la mall? Sun Plaza e un mall la fel de impersonal ca toate celelalte. Însa așa cum afară, rămășițele epocii cartierelor-dormitor se degradează de la un trotuar la altul, în interiorul mall-ului se construiește capitalismul sclipicios și aseptic. Pe care locuitorii din Berceni, în special cei foarte tineri, dar și familiile cu siluete rotunjoare sau chiar și oameni în vîrstă cu papornițe de piață îl preferă. Sun Plaza mi s-a părut un mall mai „de cartier” decît altele. Adică genul – „Ce facem, fată, în seara asta?”, „Hai la mall!”. Mai multă lume care doar se plimbă prin magazine gen Zara și H&M decît cumpără. Mai mulți oameni care stau pur și simplu pe băncile curate, impecabile de pe „interval” și se uită aiurea. Mai mulți copii la Mc sau la alte fast-food-uri care nu primesc meniu, ci doar un burger mic de 3 lei și un suc. Și, categoric, e un centru comunitar. Socializarea din spatele blocurilor, de la bătătorul de covoare sau din fața buticului s-a mutat la mall. Auzi de la discuții domestice între gospodine – „pui două ouă, trei linguri de făină…”, la confesiunile amoroase ale adolescentilor și lamentații despre rata la casă. Nicăieri, în alt mall, n-am observat o dorința mai mare a vizitatorilor (zilnici, presupun) de a-și confecționa un univers artificial, colorat și închis ermetic, ca o bulă de săpun care să-i protejeze și să le dea o senzație de „normalitate”.
După ce am părăsit mall-ul, am vizitat Piața Sudului însăși, cu sentimentul unei întoarceri în timp, undeva pe la sfîrșitul anilor 90: tarabe, dughene, coșmelii, vînzători ambulanți, reparatori de fermoare, pește vîndut din portabagajul mașinii, bazar cu haine. Toate îngrămădite fără nicio logică, prăfuite, cu o spoială de culoare. Și doar peste drum de mall – două lumi diferite, dar care se completează una pe alta.
Și pentru că ni s-a făcut foame, am căutat o cîrciumă locală. Spre surprinderea noastre am găsit mai multe înșirate ca pe ață, una lîngă alta, ca în Centrul vechi. Cred că erau, fără exagerare, vreo 10, în stabilimente din tablă sau lemn construite special în acest scop. Și nu erau bodegi de piață, erau cîrciumi cu pretenții de lux, la limita kitsch-ului. Pe geam, se vedeau mesele goale, cu fețe de masă roșii și șervete împăturite ca în anii 80, ospătarii plictisiți, în costumația clasică – alb și negru, tabloașe pe pereți, lambriuri, marmură și mici fîntîni de interior. Oare cum de supraviețuiesc fără mușterii? – m-am întrebat. Probabil se organizează petreceri private pentru oamenii din zonă, nunți, botezuri și parastase.
Am ales-o pe prima, cea mai „rustică”, pentru că afară afișaseră meniul cu produse „de sezon” – pastramă și must. Era o ciupercă mare, din lemn, cu un vag aer rustic, cu barul în mijloc unde puseseră la vedere cam tot ce exista de băut în meniu, de la berea Timișoreana la vermutul Angelli. O muzică electronică se auzea în surdină, undeva în spate se zărea focul prietenos dintr-un cuptor cu lemne. De fapt, cîrciuma era o pizzerie, dar aveau „de toate” – ceafă de porc, salata Caesar, pui shanghai etc. Pînă se ne vină comanda, toate mesele erau aproape pline. „Să ne spuneți cum vi se pare pastrama! Noi o preparăm…”, zice ospătarul, făcîndu-ne cu ochiul, ca și cum ar fi fost vecinul nostru de deasupra. Nu era rea. Și nici atmosfera, pînă cînd, la o oră prestabilită, a început reprezentația live. O voce și o clapă. La început, au băgat niște populare, că doar ăsta era specificul, după care au dat-o pe repertoriul internațional. Și la, un moment dat, nu mi-a venit să cred, m-am simți ca fix în mijlocul anilor 80, la mare, la Neptun: „Dedicație specială pentru toți îndrăgostiții din local… să vă iubiți ca în prima zi!” Nothing gonna change my love for you. Dar ce era și mai amuzant – cîntărețul nu prea le avea cu limba engleză, așa că învățase versurile după ureche. Nu înțelegeai nimic în afară de „ai lăv iu”, restul cuvintelor se topeau unele în altele, într-un melanj melodic cu accente englezești, dar și cu suprinzătoare influențe slave. Dar, pînă la urmă, era simpatic. M-am uitat în jur ca să văd cît de impresionați sînt „îndrăgostiții” – vreo cinci bărbați care mîncau mici și beau bere, două sau trei cupluri de vîrstă mijlocie, o familie cu doi copii mici, o bunică, un nene singur care probabil că „evadase” de acasă și își savura vodca de seară.
Am plecat cu un taxi din Berceni, cu o stare euforică, îngînînd piesa „Oameni” pe care o ascultasem în local, la desert. Era ca și cum m-aș fi întors dintr-o excursie de o zi la Călărași sau la Ploiești. M-am simțit departe și totuși aproape de casă, un sentiment confuz, dar plăcut. Adevărul este că nu avem un singur oraș care se numește București, avem mai multe – orașul Berceni, orașul Titan, orașul Colentina sau orașul Militari. Fiecare cu personalitatea lui, ca planetele unui sistem solar. Așadar, într-o zi liberă, luați tramvaiul, troleibuzul sau metroul și faceți cîte o vizită orașelor vecine. O „călătorie” la doi pași, însă cu toate ingredientele unei călătorii în adevăratul sens al cuvîntului, pe care n-o s-o regretați.                     
 

Mai multe