În căutarea tabietului pierdut
Papi avea obiceiul de a face un duș suedez în fiecare dimineață și de a bea un marghiloman. Bunicul meu armean avea tabietul să mestece cuișoare după masa de prînz și apoi să doarmă o oră. Așa am și învățat, de altfel, cuvîntul „tabiet“. La bunica l-am auzit prima dată, deși în mintea mea de copil nu era nimic mai mult decît un cuvînt fistichiu. Mă distra însă faptul că somnul bunicului însemna că puteam pleca de acasă împreună, că eram libere să facem ce vrem noi. Nu că n-am fi fost libere să facem ce vrem noi în restul timpului, dar comentariul șoptit al bunicii, „Hai, că e cu tabietul…“, făcea ca plecarea noastră de acasă să fie o aventură. Eram fericită că plecam spre tărîmuri fermecate unde bunica se preschimba într-o ființă nepămînteană, tînără și parfumată, mătăsoasă și diafană, care, odată ajunsă acolo, putea vorbi într-o limbă necunoscută. Pe drum îmi spunea povești, despre oamenii din Lună, despre plimbările lui Dumnezeu pe pămînt, despre întîmplări din păduri, despre cai și căutători de comori. Peste nouă mări și nouă țări ajungeam la tanti Adela. Mergeam de foarte multe ori la tanti Adela, care avea obiceiul de a primi la ea în fiecare vineri (nu, nu joi). Îmi plăcea și că, atunci cînd ajungeam, tanti Adela era întotdeauna în grădină și ne aștepta. Ea și bunica se sărutau pe obraji de trei ori, iar eu așteptam să aud „coană Adelo…“ și „coană Dido…“ în semn de salut. De fiecare dată se întîmpla la fel. Coana Dida și coana Adela schimbau apoi politețuri, „complimente“ de la nu-știu-cine și pe urmă stăteau la taifas. Mie îmi plăcea că „tant’adela“ ne dădea dulcețuri în farfurioare de cristal și apă rece. La tanti Adela, soția lui Artur, fratele bunicului, mirosea a cafea proaspăt rîșnită. Știam mirosul de la mama, care avea tabietul de a bea cafea (proaspăt rîșnită, nu știu cum se făcea, dar mama avea mereu cafea) fiartă la ibric în fiecare dimineață.
…Peste timp, bineînțeles că și eu am dormit după-amiaza (nu din respect pentru igiena mentală, ci pentru că eram frîntă), și eu am băut cafea în fiecare dimineață. Și eu am dat invitaților dulceață pe farfurioare de cristal și apă rece în pahare rouate. Ofer dulceață invitaților cînd am dulceață în casă, dar nu știu cum se face că nu prea am. Stau de vorbă (nu la taifas) cu prietenii, dar nu în fiecare vineri și nu le transmit de fiecare dată complimente, firește. Fac duș în fiecare zi (e adevărat, cald, nu rece). Beau cu plăcere cafea la ibric, dar nu am răbdare să o prepar (deh, e o treabă cu schepsis să-ți iasă caimacul). Beau cafeaua repede ca să mă trezesc. După-amiază nu mai dorm. Cuișoare nu mestec, deși am încercat, dar pentru asta trebuie să ai un cer al gurii dedat la capricii gustative. Marghiloman nu beau, deși mi-ar plăcea. Uneori, nostalgic, comand un Irish coffee și rog să fie cu (puțin) coniac. Mă plimb, dar nu după fiecare masă de prînz și nu peripatetic. Nu îmi ies toate acestea, deși tare aș vrea.
Fac cu regularitate multe altele. Beau apă cu program, mănînc cu program, fac sport cu program etc. Toate cu program, cu scop, cu seriozitate sau cu încrîncenare. M-am întrebat deseori dacă obiceiurile mele sînt tabieturi. Au regularitate, ritm și ceva obișnuință. Nu cred că sînt tabieturi, totuși. Unele sînt obiceiuri, cîteva sînt clișee sau tipare, altele, dependențe. Cred că am chiar și obiceiuri proaste, după cum unele sînt demodate, dacă ne luăm după noul mers al vremurilor.
Papi, bunicul Rupen, bunica Dida, tanti Adela și mama își acordau un răgaz. Cînd hotărau că e vremea tabietului, timpul stătea în loc. Era ca un joc, cu reguli, desigur, dar un joc. Era nevoie de răbdare. Și mai ales de bucurie, de savoare, de plăcere. Își făceau un hatîr. Bunicul se ducea la somnul de după-amiază cu ighemonicon, cu aerul că merge la o întîlnire importantă, bunica Dida mergea la tanti Adela cu poftă. Pofta de a sta la taclale. Tanti Adela aducea tablaua cu dulcețuri cu un aer grav. Episodul cu dulceața și apa rece nu putea lipsi niciodată. Mama bea cafeaua de dimineață cu desfătare și fuma tacticos. Bunicul Rupen și Papi, bunica Dida, tanti Adela și mama, ei, da, ei aveau tabieturi. Aveau schepsis. Erau persoane politicoase, simandicoase, pricopsite. Trăiau cu chef și răsfăț. Făceau ca totul să aibă haz. Aveau mofturi, farafastîcuri și uneori fandacsii. Cu sau fără plictis. Sigur însă cu dichis. M-am hotărît să îl recuperez. He-he. Noroc cu tema din Dilema veche. În căutarea tabietului pierdut.