În abisul vitezomaniei
Am realizat azi-noapte, pe ritmuri de muzică clasică, cît de liniştit sînt şi că ar fi bine să stau să mă gîndesc puţin la ceea ce am realizat ieri. Nimic, absolut nimic. Să vă spun şi de ce.
Aş vrea, însă, să opresc timpul pentru acei oameni care se grăbesc să-mi spună că sînt, cu alte cuvinte, lent în ale vieţuirii. STOP! – şi imaginaţi-vă trîntind un caduceu în faţa acestei interjecţii. Viaţa nu este, cel puţin pentru mine, o alergătură. Am spus-o şi o mai spun: fiecare secundă trebuie trăită, nu sărită. Viaţa este scurtă şi nu merită alergată. Viaţa asta parcă-i, dacă vreţi, o ghidropă la capătul căreia, credem noi, ne aşteaptă fericirea sau vreo bogăţie materială. Sanchi, nu ne aşteaptă nimic, cred eu. Vreau, dragi prieteni, să încerc sentimentul de infatigabilitate şi să mă opresc din această oboseală.
Da, ştiu, sîntem în secolul vitezei şi, vezi Doamne, trebuie să mă adaptez. Dar, oameni buni, sîntem în secolul vitezei pentru că ne spunem acest lucru. Şi mă adaptez destul de bine acestui stil de viaţă. Dar unde ne grăbim? Ne grăbim să ne trezim, să mîncăm, să mergem la serviciu, să scriem, să judecăm oamenii, să-i punem la zid cît mai repede şi să-i pedepsim cît mai sever. Alergăm, de asemenea, să-i etichetăm pe oameni. Că sînt inculţi, că arată altfel decît noi, că au o altă culoare, naţionalitate, că au alte preferinţe sexuale. Sîntem prea mîndri să ne cerem scuze atunci cînd greşim pentru că – nu-i aşa? – este sub demnitatea noastră. Maria Teresa spunea că, dacă-i judeci pe oameni, nu ai timp să-i iubeşti. Eu prefer să-mi fac timp să iubesc omul, nu să-l judec. Că îmi mai scapă, asta e, tot din fugă, dar îmi cer scuze, trec mai departe şi, foarte important, nu mai repet greşeala. Cum spuneam, fugă, fugă şi iar fugă! Pentru ce?
Ce pierdem? Pierdem timpul. Mătrăşim din lumea asta estetica frumosului. Acel frumos pe care Platon l-a adus în vieţile noastre şi pe care am uitat să-l trăim. Pierdem notele muzicale ale secundei, ale naturii, pierdem oamenii frumoşi la suflet, pierdem momentele istorice. Pierdem mai mult decît cîştigăm. Pierdem, de exemplu, tinereţea florii albastre eminesciene, pierdem natura argheziană, suflul aminitirilor lui Creangă şi sunetele enesciene. Pierdem să trăim şi de aceea, cred eu, ar trebui ca fiecare dintre noi să stea cinci minute în fiecare seară să se gîndească la ceea ce a realizat în urma acestei alergături.
Personal, prefer să cobor din abisul vitezomaniei şi să trăiesc. Dumneavoastră?
Foto: wikimedia commons