Îmbrățișări (free hugs)

Un prieten de-al fiului meu are o – să-i zicem – manie: îi place să îmbrățișeze oamenii. Desigur, nu chiar pe toți: pe toți cei pe care-i simpatizează. Chiar și așa, se adună un număr destul de mare de persoane...

Prima dată cînd a venit la mine să mă îmbrățișeze, mai ales dată fiind inegalitatea (cel puțin aparentă...) a relației, mi s-a părut ciudat. Eu, o mamă respectabilă, să mă îmbrățișez, așa, tam-nesam, cu un puști de vreo 16 ani, prieten cu fiul meu...? După un timp, am aflat de la alți copii din grupul lor că respectivul băiat îi îmbrățișează și pe alți părinți (ca să nu mai vorbim de cei de aceeeași vîrstă cu el...): e modul lui de interacționare afectivă cu lumea din jur.

Pînă la urmă, ce poate fi rău în asta? E o manieră ușor... hippie de a relaționa, dar, în ce mă privește, hippie mi se pare OK. Pînă la urmă, orice manifestare a atît de demitizatei iubiri nu are ce să strice (atîta timp cît nu devine obsesivă...). Cred că oamenii au nevoie și de contacte fizice strict afective, fără tentă sexuală. Am impresia că acestea lipsesc.

O strîngere de mînă, o mînă pe umăr, o mîngîiere pe cap, un sărut pe obraz și, de ce nu, chiar o îmbrățișare, pot să-ți facă viața mai frumoasă. Da, e un șablon, dar funcționează. Funcționează, desigur, pentru cei care nu au fobie să fie atinși, precum Melvin Udall, personajul interpretat de Jack Nicholson în As good as it gets (James L. Brooks, 1997), pentru care frica de microbi și de invadare a spațiului personal e mai tare decît nevoia de afecțiune.

Cred că apropierea fizică își are rostul ei. Apropiere fără alte conotații. Apropiere umană, indiferent de sex. Evident, sînt și situații cînd aceste apropieri sînt dizgrațioase: am cunoscut persoane care, în timpul unei conversații, țin ba să te atingă sistematic, ba să se apropie atît de tare de tine încît le poți simți respirația (nu întotdeauna parfumată), ori fac cîte un gest șmecheresc, semiviolent, de genul să-ți dea un cot.

Nimic mai detestabil. Categorie în care se situează și gesturile celor care vor neapărat să-ți pupe copilul, bebeluș, sau să-ți mîngîie pe frunte odrasla preșcolară. La polul opus se situează acele persoane care, precum deja menționatul personaj al lui Nicholson, nu vor să se atingă cu nimeni în nici un fel. Nu vor să se pupe, ezită să dea mîna, nu se îmbrățișează, nici cu persoanele cît de cît apropiate...

Contactul fizic, cu oameni care-ți sînt apropiați, dar nu cei mai apropiați, își are rostul, atîta vreme cît respectă limitele nescrise ale bunului-simț și ale afecțiunii nesufocante interumane. Uneori, face foarte bine, are un efect reconfortant și energizant: ”iubirea” aia pe care o tot predică unii și alții, cea dintre oameni, universală, nu strict sexuală, există, și e palpabilă, atîta timp cît nu e excesivă. Cred că ideea de  ”free hugs”, pe care am văzut-o materializată și la noi, în cadrul diverselor manifestări, festivaluri, etc, nu e inutilă. Și chiar te poate ajuta, neașteptat, să scapi de o depresie, măcar atunci cînd e incipientă...